Acum câţiva ani, la o discuţie ocazională cu cei din conducerea clubului, unul dintre suporteri a făcut o afirmaţie de genul: „stadionul este casa noastră”. La care, cu un ascuţit simţ al proprietăţii, patronul Neculaie a replicat tăios:  „Poftim? Stadionul este al MEU!”. Nu are rost  să mai discutăm  acum despre nivelul de înţelegere al patronului în raport cu fenomenul fotbalistic. Spiritul şi bucuria jocului i-au rămas mereu străine.

Anii au trecut, patronul nu prea mai este patron, iar stadionul, din lipsă de fonduri, risca să ajungă precum ruinele cetăţii Histria. Suporterii au pus însă piciorul în prag şi, înaintea noului campionat, s-au pus pe gospodărit arena. Au defrişat buruienile ce crescuseră cît casa , au măturat spaţiile dintre scaune, au vopsit scările scorojite. Bonus, după inundaţia de la stadion de acum o săptămână, au venit să scoată apa de la vestiare şi să cureţe gazonul de mizerii.

Vâslind apa de la vestiare.

Şi cum îi şade bine unei mici revoluţii, au fost înlăturate toate reclamele care aduceau aminte de firmele lui Neculaie. Oricum, nu au generat  niciodată venituri.

Treaptă cu treaptă

Acasă

Pentru ca atmosfera să fie şi mai prietenoasă, sus, în înaltul tribunei a doua, băieţii şi-au inscripţionat mesajul devenit deja emblematic „Braşov, rezistenţa din munţi”

Astfel, bătrânul stadion, martor al atâtor trăiri în galben şi negru, a prins din nou culoare în obraji şi îşi aşteaptă prietenii să-i umple tribunele.