Coloneşti: sӑ facem cunoştinţӑ!

Peste doua zile, Steagu va înfrunta pe stadionul din Bartolomeu o echipa quasi necunoscutӑ, nӑscutӑ din contopirea a douӑ echipe argeşene din ediţia trecutӑ a campionatului: Vediţa Coloneşti.

Dacӑ despre partea “Vediţa” recunosc sincer cӑ nu ştiu nimic, în schimb despre partea Coloneşti cunosc nişte amӑnunte pe care toţi românii care îşi respectӑ istoria ar trebui sӑ afle. În cele ce urmeazӑ voi prezenta povestea vieţii unui mare pilot al aviaţiei de vânӑtoare româneşti, originar din comuna Coloneşti.

 

Cpt. Av. Alexandru Şerbănescu

18 august 1944 – Muntii Buzaului – Căpitanul Alexandru Şerbănescu, comandantul Grupului 9 Vânătoare, este doborât de un Mustang american. Aviatorul roman devenea legendă …

Cine a fost Şerbănescu?

alexandru_serbanescu_1944
Al doilea Război Mondial a fost pentru aviaţia militară română prilejul de a-şi demonstra întreaga capacitate de luptă, bazată în primul rând pe extraordinarele calităţi de zburători ale aviatorilor români, dar şi pe remarcabilele maşini de zbor, dintre care multe au fost fabricate în ţara noastră.
Printre piloţii de vânătoare români, un loc aparte îl deţine căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, acela care, atât pe frontul de est, cât şi în apărarea teritoriului, a reuşit un număr remarcabil de victorii în luptele aeriene, fiind considerat, alături de cpt. av. (r.) Constantin “Bâzu Cantacuzino unul dintre marii aşi ai vânătoarei române.
Alexandru Şerbănescu s-a născut la Coloneşti, jud. Olt, la data de 17 mai 1912. De mic s-a simţit atras de disciplina militară, alegând să studieze la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu” din Târgovişte. A urmat în continuare cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de infanterie de la Sibiu, absolvind-o în 1933 cu gradul de sublocotenent.
Prima lui funcţie a fost aceea de comandant de pluton la Batalionul 3 Vânători de munte de la Braşov, dovedindu-se, în ciuda tinereţii sale, un bun meseriaş. Era continuu preocupat să se perfecţioneze, de aceea a optat, în 1939, pentru Şcoala de observatori aerieni. Aici şi-a descoperit Şerbănescu adevărata vocaţie, aceea de zburător, pentru că în iarna lui 1939 a decis să renunţe la arma vânători de munte în favoarea aviaţiei, începându-şi exerciţiile de zbor pe avioane Fleet G. 10, I.A.R. 27 şi I.A.R. 38. A primit, la 31 octombrie 1940, brevetul de pilot de război. În anul următor s-a brevetat pilot de vânătoare şi, după ce a executat, în cadrul Flotilei 1, Grupul 9 Vânătoare, peste 60 de ore de zbor în misiuni de apărare a litoralului românesc pe I.A.R. 80, a făcut trecerea pe avionul Messerschmitt Bf-109. Cu acest tip de avion, Alecu Şerbănescu a fost încadrat în Escadrila 57, Grupul 7 Vânătoare, unitate pregătită pentu a fi aruncată în focul luptelor de pe frontul de est.
În septembrie 1942, de abia sosit pe aerodromul de la Karpovka, în apropiere de Stalingrad, lt. av. Şerbănescu este nevoit să preia comanda escadrilei 57, în locul cpt. av. Al. Manoliu, căzut în luptă. Misiunile grupului constau în acea fază a războiului în însoţirea avioanelor de bombardament, care executau atacuri împotriva oraşului Stalingrad, apărarea propriului teren de zbor şi, ceea ce le plăcea cel mai mult, vânătoare liberă.
După o perioadă în care aviaţia germană şi română au deţinut supremaţia aeriană, începând cu a doua parte a anului 1942, sovieticii, ajutaţi şi de americani, au reuşit să ridice în aer un număr impresionant de avioane de toate tipurile. Luptele erau crâncene şi inegale; vânătorii români zburau de obicei în formaţii mici, de două-trei avioane, erau nevoiţi adesea să se înfrunte cu grupuri mari de sovietici. Tehnica de pilotaj a alor noştri era superioară şi, ajutaţi şi de performanţele Bf-urilor 109 E, obţineau numeroase victorii. Pentru Şerbănescu, ziua de 17 septembrie a adus primul avion inamic doborât, un IAK.
Odată cu trecerea timpului, situaţia armatelor aliate germană şi română devenea tot mai grea. Deşi dădeau tot ce aveau mai bun în ei, luptătorii români au ajuns la un moment dat dat într-o situaţie disperată, atunci când trupele au fost încercuite în apropiere de Stalingrad. Terenurile de aviaţie aflate în folosinţa românilor se aflau într-o situaţie disperată, dintr-o clipă-n alta tancurile sovietice ameninţând să le ocupe. Aceasta ar fi însemnat nu numai căderea în prizonierat a piloţilor şi personalului tehnic, ci şi pierderea tuturor avioanelor , ceea ce ar constituit o grea lovitură pentru armata noastră. În această situaţie, locotenentul Şerbănescu a fost obligat să organizeze apărarea aerodromului, dispunându-şi subordonaţii în poziţii de luptă ca pe infanterişti. În disperare de cauză, atunci când tancurile inamice au apărut la lizieră, Şerbănescu a ordonat ca Messer-urile să fie ridicate cu bechia pe nişte butoaie de benzină, transformându-le astfel în redutabile arme de atac la sol. Sovieticii, surprinşi şi crezând că au în faţă tunuri antitanc, s-au retras, permiţând astfel avioanelor să se pregătească de decolare. Se cuvine remarcat aici spiritul de sacrificiu al piloţilor, care, renunţând la staţiile de radio, au reuşit să transporte cu avioanele monoloc Bf-109 membri ai unităţii tehnice (lt. av. Tiberiu Vinca a contrazis în acel moment toate instrucţiunile fabricantului, reuşind să decoleze cu încă doi oameni la bord).
După o perioadă de refacere la Poiana Braşov, piloţii Grupului 7 se reîntorc pe front, fiind încadraţi în flotila germană “Üdet”, dotată cu avioane Bf-109 G4, cel mai modern avion de vânătoare german al momentului. Românii au făcut cu acest prilej dovada profundului lor patriotism, refuzând categoric să poarte uniforma germană şi insistând ca avioanele lor să poarte culorile româneşti. În primă instanţă, nemţii nu au fost de acord, dar au acceptat totuşi, în felul acesta recunoscând profesionalismul aviatorilor noştri. Şerbănescu, avansat la gradul de căpitan aviator, a primit din nou comanda grupului, care a provocat inamicului pierderi grele, atât în tehnică volantă cât şi terestră.
Odată cu retragerea armatei române, şi Grupul 7 este nevoit să se retragă de pe un aerodrom pe altul, tot mai aproape de teritoriul românesc. Luptele aeriene sunt numeroase; cpt. av. Alexandru Şerbănescu (alături de neînfricaţii săi camarazi: “Bâzu” Cantacuzino, Dobran, Dicezare, Mucenica, Chirvăsuţă, Milu, Mălăcescu şi mulţi ani, ale căror nume au rămas scrise cu litere de aur în cartea de istorie a românilor) face minuni de vitejie la manşa “G”-ului său. Este iubit de ai săi, victoriile sale sunt popularizate şi în ţară prin presa de specialitate, dar şi mai mult este temut de adversari, care de cele mai multe ori preferau să evite lupta atunci când recunoşteau avionul cu nr. 1 galben. Totuşi, în luptele de pe frontul de est reuşeşte să doboare mulţi inamici.
Iarna 1943 – 1944 găseşte România într-o situaţie deosebit de dificilă. În est, frontul se apropia de graniţele patriei, în timp ce dinspre vest, forţele Naţiunilor Unite atacau prin raiduri de bombardament obiective strategice şi economice româneşti. Primul raid de proporţii a avut loc la 1 august 1943, atunci când peste 180 de bombardiere americane B 24 Liberator au atacat instalaţiile petroliere de pe Valea Prahovei. Vânătorii români erau la post. Zeci de avioane americane au fost doborâte sau avariate grav de către aceştia, altele au fost luate în primire de către artileria antiariană, iar sondele şi rafinăriile au avut destul de puţin de suferit. Acesta a fost însă doar începutul. În perioada următoare, americanii şi englezii au apărut tot mai frecvent, profitând de apropierea frontului. Aviaţia română de vânătoare făcea faţă tot mai greu puhoiului de atacatori, care dispuneau de o tehnică superioară, dar şi de posibilităţi de refacere mult mai bune. Grupul 7, care suferise mari pierderi atât în piloţi cât şi în avioane, a fost retras la apărarea teritoriului, locul său pe front fiind luat de nou creatul Grup 9 Vânătoare, iar comandant a rămas, la cerere, acelaşi neobosit căpitan aviator Şerbănescu. De pe un aerodrom pe altul, uneori chiar înainte de a se putea instala cu toată tehnica, Grupul 9 era nevoit să cedeze teren în faţa forţelor sovietice, astfel că în aprilie 1944 a fost dislocat pe Tecuci. Luptele erau deosebit de grele. Aviaţia de asalt a sovieticilor, Liberatoarele americane şi Lancasterurile engleze nu lăsau piloţilor noştri nici o zi de răgaz. Aceştia erau tot timpul în stare de alarmare, petrecându-şi uneori chiar şi nopţile în cabinele avioanelor, legaţi în centuri, gata de decolare. Luptele aeriene se purtau între obositele, deja, Me-uri cu cocarde tricolore, şi sute de bombardiere, însoţite de vânătorii Mustang şi Lightning. Deşi erau conştienţi de de diferenţa mare de potenţial, românii nu dădeau înapoi. Celulele de Me 109 se aruncau în luptă, stricând formaţiile americanilor, provocând accidente între ei, doborându-i; e drept că cele câteva avioane pierdute la noi nu erau esenţiale pentru inamic, care le putea înlocui cu uşurinţă. Iar piloţii americani care cădeau la noi erau trataţi ca prizonieri de război cu multă omenie de către armata română şi mulţi dintre ei îşi mai amintesc, chiar dacă nu cu plăcere, că aveau condiţii de cazare şi masă mai bune decât militarii români. În acerstă perioadă, căpitanul Alexandru Şerbănescu a obţinut un mare număr de victorii, totalizând împreună cu cele de pe frontul de est un număr de 50 (cincizeci!) de avioane inamice doborâte. Să amintim că puţini sunt aşii vânătoarei americane care au trecut de 20 de victorii.
Ultima luptă a lui Alexandru Şerbănescu a avut loc la 18 august 1944, ziua ultimului raid american. Cu moralul scăzut din cauza reproşurilor pe care ofiţerii statmajorişti le aduseseră întregului Grup, pe care îl acuzau de lipsă de curaj (pe ei, care atacau ca şi inconştienţi formaţii inamice mult mai numeroase), comandantul a decolat la alarmă “la americani” în fruntea ultimilor 12 coechipieri. A zărit formaţia de avioane americane care tocmai bombardase Paşcaniul şi, fără să ezite, a atacat-o. În elenul său nu a mai avut timp să observe cum a fost angajat de un P 51 Mustang. A fost doborât undeva în Munţii Buzăului, fiind găsit de camarazii săi după îndelungi căutări. A fost înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Ghencea din Bucureşti, iar monumentul său funerar a devenit un loc de pelerinaj pentru foştii săi camaraăi, dar şi pentru cei care respectă în Alexandru Şerbănescu simbolul eroului care a luptat şi a căzut pentru patria sa.
Căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu a fost citat, pentru faptele sale de arme, de numeroase ori, prin ordin de zi pe armată. A fost distins cu ordine şi decoraţii româneşti şi germane, printre care Ordinele “Mihai Viteazu”, “Virtutea Aeronautică”, “Coroana României” şi “Steaua României”.18aug200917

 

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.