După înfrângerea Rezistenței din munți la începutul anilor 1960, comunismul românesc, se poate spune, a trăit în tihnă până la o nouă izbucnire în masă.

În timp ce maghiarii s-au luptat pentru Budapesta în 1956, în timp ce cehoslovacii au trăit mirajul „Primăverii” de la Praga şi polonezii erau uniţi sub scutul „Solidarităţii”, rezistenţa anti-comunistă din România se traducea prin escapade nocturne peste Dunăre la iugoslavi şi ascultat Europa Liberă cu radio-ul băgat sub pernă. Prea puţin, mult, mult, MULT prea puţin. S-ar putea spune că sistemul a învins puterea oamenilor de a se uni într-o singură forţă. Fuseseră după 1970 câteva greve, însă nimic spectaculos. Le-a lipsit elementul care pune sistemul în gardă şi care mobilizează masele să se unească pentru acelaşi ideal şi să înfrunte pericolele inevitabile.

Fără 15 Noiembrie 1987, generaţiile de astăzi ar fi fost mult mai sărace în exemple de „oameni cu tupeu” contemporani. Slavă Cerului că a existat acea zi Noiembrie şi oamenii săi!