„Fascinantul burg al Braşovului, care conferă o privelişte certamente sublimă, atrage, magnetic, în permanenţă”. Aşa începe Ilie Dobre capitolul din cartea „Cornel Pavlovici sau fascinaţia golului” (2004, Paralela 45) dedicat perioadei în care fostul mare fotbalist român Cornel Pavlovici a jucat sub Tâmpa, în ceea ce a fost „ultima repriză pe scena primei divizii”.

Pavlovici a murit la începutul acestui an, pe 8 ianuarie. Avea 69 de ani. Într-un fel, poate că n-a fost întâmplătoare încheierea carierei în elită la Braşov. În 1962, pe când crema fotbalului juvenil fusese strânsă la Viitorul Bucureşti, „Pavca” era coleg de cameră cu Mihai Ivăncescu. Apoi, în 1964, l-a avut coleg de echipă în lotul României pentru J.O. de la Tokyo pe Stere Adamache, în timp ce Silviu Ploeşteanu a fost dirijorul formaţiei care avea să se claseze la final pe locul 5, cea mai bună performanţă a României în turneul olimpic de fotbal. În afara de reuşita grupului, Cornel Pavlovici se putea lăuda şi cu una personală, fiind golgeterul Naţionalei în Japoniei cu 6 goluri şi ocupantul locului secund în clasamentul general al celor mai buni marcatori. Pentru treaba asta a primit un stilou de aur drept premiu.

În primăvara lui 1972, după un an şi jumătate în Divizia B la Metalul Târgovişte, Cornel Pavlovici îşi face pentru ultima dată apariţia la nivel înalt, îmbrăcând tricoul Steagului Roşu. „Măi Pavca, – l-a întrebat antrenorul Nicolae Proca – mai poţi juca în Divizia A?”. „Pot!”, a răspuns acesta. Debutează pe 12 martie în egalul 0-0 de la Ploieşti; contribuie etapa următoare la întoarcerea scorului cu Dinamo de pe „Tineretului” (2-1); iar pe 29 martie marchează golul victoriei pe terenul Trakiei Plovdiv în Cupa Balcanică, ultimul său gol din cariera de jucător. Pe 19 aprilie 1972 joacă pentru ultima dată într-un meci de primă divizie, victoria cu 1-0 în faţa Crişului prilejuindu-i o retragere cu fruntea sus.

Mulţumiri domnului Ladislau Beko pentru info!