În acea seară aveam să trăiesc propria dramă. Eu și încă alte câteva milioane de români. Era meciul decisiv de calificare la Euro 2004 și jucam în Nordul înghețat, la Copenhaga, cu Danemarca. Mă interesa prea puțin că a doua zi se comemorau 2 ani de la evenimentele din State. Cum ziceam, în acea seară de 10 septembrie 2003 trăiam propria dramă.
Era miercuri seară. Eram obligați să sperăm doar la bine. Mă uitasem de dimineață la Tonomatul de pe 2 (o emisiunea ce era pe atunci la TVR 2), unde bineînțeles s-a vorbit despre meci. Eram în vacanță. Peste câteva zile începeam clasa a VII-a. Am încercat să-mi ocup timpul cum am putut până seara când începea meciul.
Era un chin aşteptarea asta. Se vehiculau numai cifre privind profiturile generate de o eventuală prezenţă a danezilor la Euro şi una a românilor. Se vorbea de cota de piaţă a fotbaliştilor celor două Naţionale. Se aduceau în discuţie iconiţele purtătoare de noroc ale antrenorului Iordănescu. În general, se încerca găsirea unui dram de speranţă în plus.
Şi vine şi ora meciului. La Copenhaga ploua mărunt. Vedeam la TV cum jumătate din peluza din dreapta ecranului era plină de români. Din superstiţie eu mă uitam la televizorul din sufragerie, îmbrăcat în pijamale şi stând în fotoliu, iar maică-mea la televizorul din bucătărie fumând ţigară după ţigară. Primul şoc şi primele noduri de oftică mă încearcă la inventarea penalty-ului în favoarea danezilor spre finalul primului mitan. Nu prea strălucisem noi în joc, dar nici ei nu meritau să intre în avantaj după 45 de minute. Dar iată că se întâmplă. Am închis televizorul înainte de executarea penalty-ului. Nu aveam curaj să mă uit. Dar îl auzeam pe cel din bucătărie şi am auzit şi reacţia plină de nervi a maică-mii. Era 1-0 pentru ăia. Am stins apoi de tot televizorul şi m-am băgat în pat. Vroiam să adorm şi să aud că am bătut după ce ne-am trezit. Dar din dormitor auzeam televizoarele vecinilor şi ţipetele lor şi ale comentatorilor la ocaziile noastre. Mă dau jos din pat şi mă duc la bucătărie. Maică-mea, că să uite de stres, se apucase încă de la pauză să facă găluşte cu prune. Cu ţigara în colţul gurii, cu ochii la televizor şi cu mâinile meşterind ingredientele a reuşit cele mai bune găluşte din cariera ei culinară. Fereastra de la bucătărie era larg de deschisă pentru că aerul îl simţeam amândoi irespirabil. În sfârşit ajunge mingea la Mutu, o preia cu doi danezii în spate, şut pe jos şi delir. Înfulecam găluştile în picioare în acelaşi ritm în care maică-mea „înfuleca” ţigările. O respingere, mingea ajunge la Pancu şi Iordănescu o ia la fugă de bezemetic pe culoarul de la vestiare. Cred că deja vroia să plece spre Portugalia. Eu eram trei-sferturi ieşit pe fereastra de la bucătărie ţipându-mi fericirea din toate celule. Maică-mea îşi făcea cruce şi se ruga icoanei de deasupra uşii cu lacrimi în ochi. Strigătul de bucurie a zeci de milioane de români a fost recepţionat şi la ani lumină depărtare în galaxie. Găsisem naibii iarăşi ceva în care puteam să credem şi care ne făcea fericiţi indiferent că a doua zi mâncam la restaurant sau abia făceam rost de un colţ de pâine. Rând pe rând Mutu, Bratu şi Cernat au avut şansa să spulbere orice emoţie, iar a doua zi toţi românii ar fi mâncat la un restaurant de cinci stele. N-a fost însă aşa.
Meciul intră în ultimele minute de prelungire. Danezii atacă pentru ultima oară. În nebunia momentului, unui nordic blond îi pică mingea-n poale şi o înalţă Lobonţ. Sunetul tribunei daneze răsunând la golul de 2-2 mă cutremură şi acum, după 7 ani. Lacrimile au curs firesc. În valuri. A fost, cred, ultima dată când am plâns la un meci al Naţionalei. După aceea nu ştiu dacă n-am mai plâns pentru că am crescut mai mare sau pentru că nu meritau.
După ce am privit televizorul minuşte în şir cu şuvoaie de lacrimi inundându-mi obrajii, m-am dus în final la culcare. Înainte, am scos tricolorul şi la l-am pus la geam. Dimineaţa era îmbibat de ploia ce cădea fără oprire.
La Stegaru' 
Ai uitat sa mentionezi ca, pe langa ratarile uriase la 2-1, in min. 94 am beneficiat de un corner. In loc sa tina mingea la coltul terenului, la trecerea timpului, pasand unui coechipier, Dorinel Munteanu a centrat slab in careu, direct in bratele portarului danez, care si-a pus imediat echipa in atac. Asa s-a nascut golul de 2-2, inscris la 40 secunde dupa expirarea celor 90+4 minute de joc… Numele porcului de arbitru, Urs Meyer, nu-l uit cat traiesc. Chiar daca rezultatul final ar fi fost 2-1 pt. noi, am fi prins barajul de calificare, nu calificarea directa, deci nu putem totusi spune ca la Copenhaga s-a pierdut calificarea.
Copenhaga nu e deloc un oras rece, iernile sunt mai blande decat la Brasov, dar „Nordul inghetat” presupun ca e doar o metafora.
Am fost la acel meci, apropo. 11 ore pe feribot, apoi 7 ore pe autostrada. Aici intra si podul plus tunelul (peste, respectiv pe sub mare) dintre Malmö si Copenhaga. Nici nu concepeam pe atunci sa nu merg la meciurile Nationalei! Acum nici nu m-am obosit sa ma uit ce distanta e pana la Minsk. Poate e varsta, poate e lipsa rezultatelor, cine stie?…
Articol de 4/5. 🙂
De fapt, pe Dorinel nu l-am uitat. Pur și simplu am ținut prea mult la el ca să-l fac vinovat de egalare.
Ai dreptate, Ovi, nu mergeam direct la Euro dacă băteam cu 2-1, dar tot era o șansă și barajul. Exprimarea cu „ratarea calificării” am folosit-o pt scutirea textului de detalii. Şi da, Nordul îngheţat e ca o metaforă, trebuia să gratulez cumva capitala lor, deşi, acuma dacă stau să mă gândesc, poate mergea mai bine oraşul Micii Sirene. Apropo, ţin minte că înainte de meci suporterii noştri au îmbrăcat-o cu un tricou al Naţionalei. După meci au trimis-o în adâncul apelor.
Într-un fel de invidiez. Când mergeai tu la meciuri jucau fotbalişti ce respectau jocul şi suporterii. Astăzi, fiţe, figuri, miserupism.
Mulţam!
Nea Puiu Iordănescu care nu mai știa ce să facă, mergea pe culoarul acela de la vestiare… Comentatorii deja se credeau calificați… Și din păcate a venit golul egalizator!
Razvan, eu am ajuns la meci cu doar cateva ore inainte de inceperea lui. A fost o coloana de cateva zeci de masini venite de la Helsinki, Turku, Tampere, Stockholm, apoi ni s-au alaturat romani din „pingurile” suedeze (Nyköping, Norrköping samd), deci habar n-am ce si cum cu mica sirena inainte de meci. Dupa meci, cateva sute de romani (cu totii rezidenti in Scandinavia) ne-am dus in Christiania, unde evident ne-am facut praf. Abia la cateva zile dupa ce am ajuns acasa am aflat ca Mica Sirena a fost decapitata. E doar o legenda ca ar fi fost suporterii romani, sincer! Nu a fost nici prima, nici ultima oara, cand eroina sculptata a povestii ajunge sub apa. Un betiv, un drogat, un diliu, who knows… La acel meci nu a fost nici un roman din tara, doar din Germania, Benelux si Tarile Nordice. OK, poate a facut unul o poza cu Mica Sirena avand la gatu-i de piatra tricolorul, dar nimic mai mult…
Rares, eu detest aerele de sefie! Nu esti deloc diplomat, te-as numi chiar altfel daca as fi inceput scoala prea devreme. Daca tu crezi ca moderand in acest fel (Vă recomand citirea/recitirea Regulamentului Forumului, ca să nu vă treziţi cu sancţiuni, avertismente şi să vă întrebaţi de ce.), vei reusi sa atragi noi membri si sa-i pastrezi pe cei deja inscrisi, parerea mea este ca gresesti! Tonul imperativ e jenant, lipsit de diplomatie, chiar jignitor. Si vine tocmai din partea ta, Rares, care nu stai tocmai bine nici la alte capitole, ortografia limbii romane fiind unul dintre ele. Eu m-am retras de la toate forumurile stegare, m-a rugat Alex sa-i predau fcbrasovfans.ro, m-am conformat, desi el a fost oricum sef in acesti ani, eu m-am implicat f. putin. L-am rugat sa-l baneze pe acel Amicu’ care ne jignea constant, sa nu tolereze jjniri la adresa rapidistilor, a fanilor UTA-ei si a sepcilor rosii, limbaj suburban indiferent de la cine ar fi venit, si atat! Eu as fi platit acel hosting cat as fi trait! Nu-i nici o problema, acum e pe picioarele lui! Sau, mai bine, sa folosesc pluralul, sunteti pe picioarele voastre. Nu-mi ramane decat sa va urez succes!
Din ciclul „numai cine nu munceste, nu greseste”. 🙂 propun sa vedem cum se foloseste aiurea o cratima: „c-am în toată țara”, Rares, la forumul de la http://www.din1936.ro. Te-as trimite la fabule, dar prefer sa ma opresc aici.
Nu te supara pe mine, Rares, iti promit ca nu voi mai accesa nici un forum stegar. Exceptand acest blog, nu vad ce pericole te-ar putea pandi. 🙂 Ideea sper ca ai prins-o. „Nu conteaza cat de lung ai parul, importat e cat si cum gandesti”! Si te comporti…
Nu se poate cuantifica iubirea pentru club a unuia sau altuia! Nu suntem cu nimic mai presus ca avem zeci, poate chiar peste suta de deplasari! Ca avem cu niste ani mai mult decat un pusti de-a opta! Ca scriem corect, ca avem ceva scoala, ceva banuti… Astea-s nimicuri! Get a life, Rares! Si scuza-ma Razvan pt. off……
Totusi… nu e chiar asa tragic meciul asta… pana la urma oricum mergeam la baraj unde e clar ca ne batea Spania! Mai mult ma oftic cand ma gandesc la baraju ala cu Slovenia, prostu ala de Rudonja, care n-a fost in stare sa dea un gol in viata lui si tocmai cu noi a bagat-o in plasa…
Daca ma gandesc, pana si meciu ala din Armenia.. daca bateam acolo eram peste Cehia si mergeam la baraj cu Norvegia…
Pt. Goo: Trebuia să amintești de Slovenia? A fost pentru prima dată în viață când am plâns din cauza fotbalului.
Altfel, îmi permit să te contrazic în ceea ce privește meciul de la Erevan. Acolo a fost o infatuare grosolană a jucătorilor noștri care avea să-și arate efectele când s-a tras linie în clasament. Meciul de la Copenhaga întrece prin caracterul său dramatic (ultimul meci din calificări, revenire de la 0-1 pe teren străin, 5(!!!) ratări uriașe la scorul de 2-1 pentru noi, egalare în ultima secundă) meciul cu armenii. Și nu sunt așa de sigur că Spania era deja câștigătoare dacă prindeam barajul.
Pt. Ovi: Am o fotografie pe undeva (decupată din ziar) cu Mica Sirenă convertită la românism.