O sâmbătă după-amiază de primăvară în sudul Bucureştilor, undeva între Ferentari şi Berceni, lângă cimitirul evreiesc.
Steaguri, fulare şi eşarfe bleu-albastre şi galben-negre, grafitti old school pe zidurile aflate împrejurul terenului sintetic. Absenţa gazonului natural mă face să dau deplasării ăsteia „doar” 9/10.
Poate fi un duel lipsit de încrâncenare faţă de adversari unul memorabil? Se pare că da. Poţi să te saluţi înainte de meci cu fanii adverşi, să vă uraţi succes, „hai, să fie un meci bun!”, să cântaţi apoi până răguşiţi pentru culorile preferate, să vă bucuraţi şi să vă întristaţi la goluri, şi după meci să vă daţi iar mâna şi gândurile bune unii altora.
Poţi chiar să te îndrăgosteşti de o progresistă cu eşarfă bleu-albastră la gât, pe care ai zărit-o din partea cealaltă a terenului şi la final, în ciuda unui 0-4, să te bucuri de bucuria ei, pentru că şi eu, ca „stegar”, ştiu ce înseamnă suferinţa, deznădejdea şi, în final, bucuria unei zile perfecte de primăvară.
Vom avea parte şi noi de o astfel de zi. Au mai fost şi altele, dar prima dintr-un nou an e mereu ca şi cum ar fi prima dintr-o viaţă. Poate o să fie chiar etapa următoare, la Pucioasa, poate abia acasă, pe 21, cu Vediţa. Poate şi-şi. Nu ştiu exact când şi cum şi toate detaliile, dar ştiu că va fi.
Şi atunci o să-mi amintesc de zâmbetul unei progresiste cu eşarfă bleu-albastră la gât dintr-o sâmbătă după-amiază de primăvară în sudul Bucureştilor, undeva între Ferentari şi Berceni, lângă cimitirul evreiesc. Şi dacă n-am reuşit să împărţim o cafea, vom împărţi exaltarea pe care ţi-o dă victoria echipei favorite, şi va fi cam acelaşi lucru.
La Stegaru' 