Braşovenii Naționalei României | Viață după Mexic

Ne întoarcem în urmă cu aproape jumătate de secol, când entuziasmul Cupei Mondiale din Mexic a tranzitat spre anticipația calificării în semifinalele Euro 72. Da, Tricolorii au ajuns în primele opt echipe ale Europei şi n-aveau de unde să ştie că, pentru mulţi ani de atunci înainte, acea perioadă va rămâne punctul lor cel mai înalt.

Citește aici episoadele anterioare din seria „Braşovenii Naţionalei României”.

Ce-ar fi fost şi ce-a fost de fapt


Jurnalistul sportiv Ioan Chirilă scria în martie 1980 că un jucător complet, viguros, rafinat şi tenaceca Nicolae Pescaru nu ar fi trebuit să lipsească din Naţionala anilor ’70. Dar bruma de apariţii în acel deceniu confirmă că „a fost neglijat, însă, pe baza unor criterii formale şi rigide, cedând întotdeauna locul unor noţiuni care împovărează deseori limbajul complex al fotbalului – gabarit, prestanţă, talie, etc… etc.”

Nicolae Pescaru intrând pe teren la o acțiune a Naționalei – probabil meciul de acasă cu Peru, de pe 23 aprilie 1972. Captură via Replay

Omul care într-o etapă putea fi cel mai bun fundaș central din țară iar în cealaltă să intre în cursa pentru titlul de golgeter a adunat doar 163 de minute pentru prima reprezentativă , poate și pentru că a ales să fie loial Brașovului până în ultima clipă. De fapt, nu că „poate”. Valentin Stănescu, fostul antrenor al Steagului și al Naționalei, a dat-o pe șleau:Pescaru ar fi jucat cu siguranţă de 25-30 de ori în prima reprezentativă dacă ar fi evoluat la o echipă din Capitală.”

Căpitanul Braşovului, spre apusul vieţii, era de părere că „puteam avea lejer 50 de selecţii”. Rămân în memorie doar cele trei cu Franţa, Peru şi URSS, plus golul reuşit pentru Naţionala Olimpică în testul de la Piteşti cu Republica Democrată Congo, de pe 15 mai 1971.

19 martie 1980. Stadionul „23 August” a găzduit 70.000 de spectatori pentru meciul demonstrativ dintre Naționala anului 1970 și cea a anului 1980. Nicolae Pescaru (al doilea în rândul de jos, de la dreapta la stânga) a îmbrăcat pentru ultima oară în iarbă tricoul României. Același Ioan Chirilă aprecia că brașoveanul rămâne un mare jucător, căruia soarta, și nu numai soarta, i-a refuzat ceea ce el merita din plin, adică să aibă cel puțin 30 de tricouri în echipa națională.” / foto din cartea „100 – Poveştile nemuritoare ale fotbalului românesc”

Şi pe fundaşul dreapta Mihai Ivăncescu l-a costat loialitatea faţă de club.

După trei meciuri la rând ca integralist, cu RD Congo, Austria şi Olanda, prima retrogradare a Steagului a venit în cel mai nepotrivit moment – ajunul preliminariilor pentru Mexico 70.

Astfel, România începea meciurile cu Portugalia şi Elveţia din toamna lui 1968 cu Lajos Sătmăreanu titular pe postul de fundaş dreapta, în vreme ce Mişu Ivăncescu juca prin Câmpina şi Paşcani să readucă Braşovul în Liga 1.

O privire rapidă asupra acestei fotografii te poate face să creză că ai în față echipa „stegarilor”. Dar Mihai Ivăncescu (primul din stânga sus), Nicolae Pescaru (lângă el), Iuliu Năftănăulă (al doilea din dreapta sus) şi Csaba Györffy (primul din stânga jos) pozează alături de coechiperii Naţionalei Olimpice, cândva în anul 1967. / sursa foto: arhiva Györffy

Cu siguranţă şi extrema stângă Csaba Györffy a plecat din această lume gândindu-se că ar fi meritat să îmbrace tricoul României de mai multe ori.

După debutul de la Montevideo, din ianuarie 1967, avea toate motivele să creadă că acela e doar începutul. Poate că nici ratarea în ultima clipă a lotului pentru Cupa Mondială din Mexic nu l-a descurajat complet, dar au urmat puţine experienţe sub Tricolor, în ciuda lucrurilor minunate arătate la club.

Csaba Györffy (stânga) şi Stere Adamache – mândri la începutul anului 1970 cu noile echipamente Tricolore. sursa foto

Într-o seară de primăvară, pe un stadion „23 August” semi-pustiu, din cauză că în urmă cu doar patru zile România ratase semifinalele Euro 72 după 1-2 la Belgrad cu Ungaria, Györffy a dat un gol care căuta nişte speranţe de mult împachetate de danezi în bagajele pentru Jocurile Olimpice de la München.

După 1-2 la Copenhaga, Tricolorii cedaseră trei goluri la Bucureşti după o oră şi patru minute de joc. Finalizarea lui Györffy din minutul 79 a venit prea târziu pentru miracole.

La finalul acelei primăveri în care Naţionala le-a reamintit suporterilor că bucuriile sunt rare şi de scurtă durată, iar decepţiile agonizant de constante, Stere Adamache era tranşant într-un interviu acordat lui Ioan Chirilă şi revistei Fotbal.

Ce bine ar fi fost ca Răducanu să fi apărat în toate jocurile, la Guadalajara, iar eu să fi apărat în cele trei meciuri cu Ungaria, adică acolo unde fiecare dintre noi ar fi fost mai bun.”

31 mai 1972

La doar o lună după dramaticul epilog al triplei cu Ungaria, Sterică a revenit în poarta României.

Brașoveanul nu mai apărase pentru prima reprezentativă de pe Jalisco, de când îi lăsase locul cu Răducanu în minutul 27 al meciului cu Brazilia.

Iar dacă viitoarea campioană mondială a fost ultimul adversar înfruntat de braşovean, destinul a potrivit ca revenirea să fie cu Italia – vice-campioana lumii.

17 iunie 1972, stadionul „23 August”. România fotografiată la startul meciului cu Italia. De la stânga la dreapta: Augustin Deleanu, Ion Dumitru, Nicolae Dobrin, Cornel Dinu, Flavius Domide, Attila Kun, Radu Nunweiller, Lajos Sătmăreanu, Nicolae Lupescu, Stere Adamache, Mircea Lucescu.

În acea seară de vară Adamache a fost între cei mai buni Tricolori de pe teren, chiar dacă a primit trei goluri. Paradele sale şi un pic de bunăvoinţă din partea arbitrului au adus României primul egal din istorie contra Italiei, după patru victorii consecutive ale Squadrei.

„Îl aud pe Angelo Niculescu felicitîndu-l cu glas tare pe Adamache şi Lucescu. Se mai aud şi alte cuvinte de preţ pentru portarul de sub Tîmpa. Pe faţa lui Adamache, mereu gravă, alunecă un zîmbet delicat de mulţumire.”

Mircea M. Ionescu, ziarul Sportul, 18 iunie 1972

Adamache a respins în primă fază un şut de la distanţă, apoi s-a teleportat de la pământ în faţa reluării lui Pierino Prati, pentru a-i refuza hattrick-ul. Revista Fotbal din 21 iunie 1972 concluziona: „Adamache ne-a demonstrat că, în ciuda posturii sale de rezervă şi a golurilor primite (care nu i se pot imputa), rămîne un portar serios, cu intervenţii senzaţionale. Calm şi sigur în multe situaţii deosebit de critice. Nota 9.”Faze din meci care conţin alte două frumoase parade.

Dar cel mai constant portar al primei ligi din acei ani a mai apărat doar o dată pentru Naţională, pe 29 octombrie 1972, cu Albania, în etapa a doua din preliminariile pentru următorul Mondial.

România obţinuse doar o remiză în primul meci, fiind egalată la Helsinki cu patru minute înainte de final, aşa că victoria era obligatorie.

„Adamache, grav ca întotdeanua, seamănă în clarobscurul din tunel cu Anthoni Quinn„.

Mircea M. Ionescu, revista Fotbal, 1 noiembrie 1972

Prima repriză ne-a aparţinut, Dobrin şi Dembroschi marcând două goluri pe final într-un interval de trei minute. Adamache n-a avut de lucru, dar „chiar dacă nu am nici o minge, îi dirijez din spate. Tot fac ceva!”

După pauză, albanezii i-au surprins pe Tricolori cu jocul lor ambiţios, însă Adamache, „sobru, serios şi oportun în intervenţii la cîteva faze fierbinţi create de echipa oaspete”, a preîntâmpinat orice surpriză nedorită.

Cu un total de şapte meciuri pentru prima reprezentativă, Stere Adamache a fost cel mai selecţionat „stegar” pentru următorii aproape 40 de ani, şi este şi azi „stegarul” cu cele mai multe apariţii pentru echipele Naţionale de seniori. Nicolae Pescaru, cu zece astfel de meciuri, este jucătorul de câmp cu cele mai multe prezenţe.


Naţionala AOlimpiciNaţionala B
Stere Adamache7 apariţii/ 6 goluri primite3/21/0
Nicolae Pescaru3/0 goluri marcate5/12/0
Mihai Ivăncescu3/03/22/0
Csaba Györffy1/02/13/0
Iuliu Năftănăilă3/02/0
L-am inclus în tabelul sintetic și pe Lulu Năftănăilă. Dacă n-ar fi fost fatalul accident de mașină din vara anului 1967, poate că ar fi avut o carieră mai îndelungată decât ceilalţi „stegari”.

„Atelierele” de la Steagul Roşu Braşov n-au încetat vreo clipă să lucreze, astfel că loturile U18 şi U23 ale României erau o a doua casă pentru tinerii jucători braşoveni care visau să ajungă precum idolii de la echipa mare.

2 gânduri despre “Braşovenii Naționalei României | Viață după Mexic

  1. Răzvane, m-am uitat prin arhive, dar cred că prima fotografie nu e de la meciul cu Peru. Imediat după Pescaru îl văd pe Bölöni , pe care nu a jucat în această partidă. Nu va fi greu de dedus despre ce meci e vorba, fiindcă îl mai recunosc și pe Lucescu în urma lui Bölöni. În meciul cu Peru selecționata olimpică a aliniat formația: Ghiță, Pop, Smarandache, Vlad, Popovici, Pescaru, Vigu, Pantea, Tătaru, Kun, Jercan.

    • Şi eu am dubii că ar fi meciul cu Peru. Pe filmarea din care e captura mai apar Dinu, Iordănescu, Dudu Georgescu şi Rică Răducanu. Deci mai mult ca sigur nu e din meciul cu Peru, ci de la vreo altă acţiune a Naţionalei iar scena să fie de la intrarea tuturor jucătorilor din lot pe teren.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.