Ne întoarcem în urmă cu aproape jumătate de secol, când entuziasmul Cupei Mondiale din Mexic a tranzitat spre anticipația calificării în semifinalele Euro 72. Da, Tricolorii au ajuns în primele opt echipe ale Europei şi n-aveau de unde să ştie că, pentru mulţi ani de atunci înainte, acea perioadă va rămâne punctul lor cel mai înalt.
Citește aici episoadele anterioare din seria „Braşovenii Naţionalei României”.
Ce-ar fi fost şi ce-a fost de fapt
Jurnalistul sportiv Ioan Chirilă scria în martie 1980 că un „jucător complet, viguros, rafinat şi tenace” ca Nicolae Pescaru nu ar fi trebuit să lipsească din Naţionala anilor ’70. Dar bruma de apariţii în acel deceniu confirmă că „a fost neglijat, însă, pe baza unor criterii formale şi rigide, cedând întotdeauna locul unor noţiuni care împovărează deseori limbajul complex al fotbalului – gabarit, prestanţă, talie, etc… etc.”
Omul care într-o etapă putea fi cel mai bun fundaș central din țară iar în cealaltă să intre în cursa pentru titlul de golgeter a adunat doar 163 de minute pentru prima reprezentativă , poate și pentru că a ales să fie loial Brașovului până în ultima clipă. De fapt, nu că „poate”. Valentin Stănescu, fostul antrenor al Steagului și al Naționalei, a dat-o pe șleau: „Pescaru ar fi jucat cu siguranţă de 25-30 de ori în prima reprezentativă dacă ar fi evoluat la o echipă din Capitală.”
Căpitanul Braşovului, spre apusul vieţii, era de părere că „puteam avea lejer 50 de selecţii”. Rămân în memorie doar cele trei cu Franţa, Peru şi URSS, plus golul reuşit pentru Naţionala Olimpică în testul de la Piteşti cu Republica Democrată Congo, de pe 15 mai 1971.
Şi pe fundaşul dreapta Mihai Ivăncescu l-a costat loialitatea faţă de club.
După trei meciuri la rând ca integralist, cu RD Congo, Austria şi Olanda, prima retrogradare a Steagului a venit în cel mai nepotrivit moment – ajunul preliminariilor pentru Mexico 70.
Astfel, România începea meciurile cu Portugalia şi Elveţia din toamna lui 1968 cu Lajos Sătmăreanu titular pe postul de fundaş dreapta, în vreme ce Mişu Ivăncescu juca pe la Câmpina şi Paşcani să readucă Braşovul în Liga 1.
Și extrema stângă Csaba Györffy a plecat din această lume convins că ar fi meritat să îmbrace tricoul României de mai multe ori.
Dați-mi voie să mă cred că și eu mă găsesc la un pas de vîrful piramidei. Și, totuși, am fost lăsat uitării. Dacă Steagul Roșu își avea sediul la București, jucam de mult în echipa națională. Așa, de la distanță, e mai greu să intri în vizorul selecționerilor.
Csaba Györffy într-un interviu pentru ziarul Sportul, 1972
După debutul de la Montevideo, din ianuarie 1967 (72 de minute în egalul, 1-1, cu Uruguay), avea toate motivele să creadă că acela e doar începutul. Poate că nici ratarea în ultima clipă a lotului pentru Cupa Mondială din Mexic nu l-a descurajat complet, dar experienţele sub Tricolor au fost puține, în ciuda lucrurilor minunate arătate la club.
(…) Nici eu nu-mi amintesc de cîte ori am fost convocat la lotul olimpic, dar, de fiecare dată, au fost preferați ca titulari alți jucători (…) Dacă, de la bun început, s-a preconizat o formație, de ce oare am mai fost adus la lot fără ca să pot arăta – măcar într-un meci internațional – ce sînt în stare?”
idem
Într-o seară de primăvară, pe un stadion „23 August” semi-pustiu, din cauză că în urmă cu doar patru zile România ratase semifinalele Euro 72 după 1-2 la Belgrad cu Ungaria, Györffy a dat un gol care căuta nişte speranţe de mult împachetate de danezi în bagajele pentru Jocurile Olimpice de la München.
La finalul acelei primăveri în care Naţionala le-a reamintit suporterilor că bucuriile sunt rare şi de scurtă durată, iar decepţiile agonizant de constante, Stere Adamache era tranşant într-un interviu acordat lui Ioan Chirilă şi revistei Fotbal.
Ce bine ar fi fost ca Răducanu să fi apărat în toate jocurile, la Guadalajara, iar eu să fi apărat în cele trei meciuri cu Ungaria, adică acolo unde fiecare dintre noi ar fi fost mai bun.”
Stere Adamache pentru revista Fotbal, 31 mai 1972
La doar o lună după dramaticul epilog al triplei cu Ungaria, Sterică a revenit în poarta României.
Brașoveanul nu mai apărase pentru prima reprezentativă de pe Jalisco, de când îi lăsase locul cu Răducanu în minutul 27 al meciului cu Brazilia.
Iar dacă viitoarea campioană mondială a fost ultimul adversar înfruntat de braşovean, destinul a potrivit ca revenirea să fie cu Italia – vice-campioana lumii.
În acea seară de vară Adamache a fost între cei mai buni Tricolori de pe teren, chiar dacă a primit trei goluri. Paradele sale şi un pic de bunăvoinţă din partea arbitrului au adus României primul egal din istorie contra Italiei, după patru victorii consecutive ale Squadrei.
„Îl aud pe Angelo Niculescu felicitîndu-l cu glas tare pe Adamache şi Lucescu. Se mai aud şi alte cuvinte de preţ pentru portarul de sub Tîmpa. Pe faţa lui Adamache, mereu gravă, alunecă un zîmbet delicat de mulţumire.”
Mircea M. Ionescu, ziarul Sportul, 18 iunie 1972
Dar cel mai constant portar al primei ligi din acei ani a mai apărat doar o dată pentru Naţională, pe 29 octombrie 1972, cu Albania, în etapa a doua din preliminariile pentru următorul Mondial. Și Csaba Györffy a fost în lotul pentru acest meci, dar nu a evoluat.
România obţinuse doar o remiză în primul meci, fiind egalată la Helsinki cu patru minute înainte de final, aşa că victoria era obligatorie.
„Adamache, grav ca întotdeanua, seamănă în clarobscurul din tunel cu Anthoni Quinn„.
Mircea M. Ionescu, revista Fotbal, 1 noiembrie 1972
Prima repriză ne-a aparţinut, Dobrin şi Dembroschi marcând două goluri pe final într-un interval de trei minute. Adamache n-a avut de lucru, dar „chiar dacă nu am nici o minge, îi dirijez din spate. Tot fac ceva!”
După pauză, albanezii i-au surprins pe Tricolori cu jocul lor ambiţios, însă Adamache, „sobru, serios şi oportun în intervenţii la cîteva faze fierbinţi create de echipa oaspete”, a preîntâmpinat orice surpriză nedorită.
Cu un total de şapte meciuri pentru prima reprezentativă, Stere Adamache a fost cel mai selecţionat „stegar” pentru următorii aproape 40 de ani şi este şi azi „stegarul” cu cele mai multe apariţii pentru echipele Naţionale de seniori. Nicolae Pescaru, cu zece astfel de meciuri, este jucătorul de câmp cu cele mai multe prezenţe.
Cât despre Györffy, el era convins că returul sezonului 1972/73 va aduce o schimbare de percepție și că „vor veni și golurile, și satisacțiile, dintre care cea mai de preț ar fi îndeplinirea visului meu dintotdeauna: să-mi scot tricoul asudat în cabina echipei naționale”. Din păcate, visul său nu s-a împlinit.
| Naţionala A | Olimpici | Naţionala B | |
| Stere Adamache | 7 apariţii/ 6 goluri primite | 3/2 | 1/0 |
| Nicolae Pescaru | 3/0 goluri marcate | 5/1 | 2/0 |
| Mihai Ivăncescu | 3/0 | 3/2 | 2/0 |
| Csaba Györffy | 1/0 | 2/1 | 3/0 |
| Iuliu Năftănăilă | 3/0 | – | 2/0 |
„Atelierele” de la Steagul Roşu Braşov n-au încetat vreo clipă să lucreze, astfel că loturile U18 şi U23 ale României erau o a doua casă pentru tinerii jucători braşoveni care visau să ajungă precum idolii de la echipa mare.
La Stegaru' 
Răzvane, m-am uitat prin arhive, dar cred că prima fotografie nu e de la meciul cu Peru. Imediat după Pescaru îl văd pe Bölöni , pe care nu a jucat în această partidă. Nu va fi greu de dedus despre ce meci e vorba, fiindcă îl mai recunosc și pe Lucescu în urma lui Bölöni. În meciul cu Peru selecționata olimpică a aliniat formația: Ghiță, Pop, Smarandache, Vlad, Popovici, Pescaru, Vigu, Pantea, Tătaru, Kun, Jercan.
Şi eu am dubii că ar fi meciul cu Peru. Pe filmarea din care e captura mai apar Dinu, Iordănescu, Dudu Georgescu şi Rică Răducanu. Deci mai mult ca sigur nu e din meciul cu Peru, ci de la vreo altă acţiune a Naţionalei iar scena să fie de la intrarea tuturor jucătorilor din lot pe teren.