Brașovul în flăcări III | o dimineață de vară acum 80 de ani (VIDEO)

Sunt zorii zilei 6 iunie 1944. În timp ce debarcarea Aliaților pe coasta din Normandia este în plină desfășurare, patru grupuri de bombardament ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii se află în zbor spre celălalt capăt al Europei. Petrolul de pe Valea Prahovei, prelucrat în rafinăriile din jurul Ploieștilor, Câmpinei și Brașovului, reprezintă coloana vertebrală a efortului militar româno-german în fața ofensivei sovietice. Un procentaj consistent din trenurile care transportă această resursă vitală spre front folosesc rețeaua feroviară din Brașov, motiv pentru care misiunea americanilor cere determinare maximă: „Ținta este triajul feroviar din Brașov, România. Ținta secundară este aceeași ca cea primară prin Metoda Pathfinder.” (sursa)

Numai dacă și Pathfinderul* ar fi ineficient în localizarea obiectivului, atunci avioanele B-24 Liberator se vor putea îndrepta spre ținta secundară alternativă – triajul feroviar din Pitești, ultima alternativă fiind triajul din Craiova.

* Metoda Pathfinder însenmna utilizarea unui radar instalat pe avioanele liderilor de grup, care le-ar fi permis bombardierilor localizarea țintei chiar și în condiții de vreme nefavorabilă sau acoperire cu fum.

Trecuse aproape o lună de ultimul bombardament american asupra Brașovului, dar alarmele au continuat să sune în oraș chiar din ziua următoare. Țintele armatelor aeriene decolate de pe aerodromurile din sudul Italiei puteau fi doar intuite, în funcție de direcțiile de zbor semnalate de controlorii radarelor, certitudine venind odată cu lansarea bombelor. Întrebarea nu era dacă, ci când vor avea bombardierele americane din nou ca destinație Brașovul.

Primar într-un oraș bombardat

Nicolae Gologan, primarul Brașovului din februarie 1941, spunea la numirea sa în funcție că „nu fără ezitare am primit această demnitate, dar în vremuri când țara trece prin grea cumpănă (n. între 21-23 ianuarie 1941 avusese loc rebeliunea legionară, România fiind aproape de un război civil), ca fost voluntar în războiul pentru întregirea neamului și ofițer de rezervă, nu puteam refuza această demnitate, căci refuzul ar fi putut fi interpretat ca o dezertare dela datorie.” (Gazeta Transilvaniei, nr. 104 / 2 februarie 1941)

Ca primar într-una din cele mai dificile perioade din istoria orașului, Nicolae Gologan s-a străduit, într-adevăr, să-și facă datoria, încercând să asigure locuitorilor Brașovului un mers al vieții care să nu fie mult diferit față de anii de dinaintea războiului.

Pe lângă zecile de mii de refugiați care tranzitaseră orașul în acei ani, mulți alegând să numească orașul de sub Tâmpa „acasă”, gestionarea pagubelor cauzate de bombardamentele americane ajunsese, începând cu 16 aprilie 1944, în fruntea listei cu priorități. Asigurarea de adăpost, rații de hrană și ajutor financiar pentru famiilie sinistrate, repunerea cât mai rapidă în funcțiune a electricității, a liniilor telefonice și a aprovizionării cu apă în cartierele bombardate, toate acestea sunt doar câteva dintre provocările cu care s-a confruntat administrația locală brașoveană, și de care s-a achitat. (Universul, 5 mai 1944)

De asemenea, primarul Nicolae Gologan a coordonat organizarea unei tabere în comuna Araci (jud. Covasna), menită să găzduiască copiii sub 14 ani ai căror părinți nu aveau posibilitatea să-i evacueze în zone rurale ferite de atacurile aeriene. „Copiii vor fi cazați, hrăniți și educați, subt îngrijirea preoților, învățătorilor și medicilor.” (Gazeta Transilvaniei, nr. 33 / 13 mai 1944)

În comuna Baciu (astăzi cartier al municipiului Săcele), primarul Constantin Titi Ioan, veteran invalid al Marelui Război, și preotul Victor Marin au deschis o cantină pentru servirea refugiaților și sinistraților.

Din păcate, existau și persoane care sperau să profite de haosul din timpul alarmelor aeriene, când „pelerinajul pe străzi e de nedescris. Mașinile gonesc din răsputeri. Oamenii zoresc pașii, privind îngrijorați spre cer.” (Gazeta Transilvaniei, nr. 32 / 6 mai 1944)

Astfel, proprietățile abandonate deveneau țintele tâlharilor. Din fericire, speranțele lor de îmbogățire rapidă au fost în mare parte anihilate rapid de agenții Poliției Brașov, rău-făcătorii fiind înaintați Curții Marțiale.

Zburând spre Brașov

Harry B. Taylor, mitralior pe avionul B-24 „Big Dog?”, din Grupul 454 Bombardament, a relatat în memoriile sale pericolele și stresul îndurate de echipajele americane în aceste misiuni.

„Din turela superioară puteam vedea într-un cerc de 360 de grade. M-am uitat la celelalte bombardiere din escadra noastră, toate turelele lor mișcându-se încet. Oamenii cercetând cerul. Turelele din burtă se roteau ușor în jur supraveghind în jos. Toată lumea se uita după puncte care se puteau transforma în vânători. După câteva ore, frigul încep să te prindă.”

Big Dog’s Nine Old Men – Harry B. Taylor, 1990, p. 65

Înainte de a-și face griji pentru avioanele de vânătoare românești și germane, bombardierele trebuiau să treacă prin ruleta numită Flak – abrevierea tunului antiaerian de concepție germană menit să disrupă misiunile Aliaților pe cerul României. Proiectilele artileriei Flak explodau la mii de metri altitudine într-un puf negru, din care se împrăștiau în toate direcțiile sute de schije letale.

*Un avion B-24 zburând printre pufuri de Flak. / FOTO*

„Borecki a intrat pe fir și a zis, „Aceia-s Alpii Transilvăneni”, iată punctul inițial în față. Am făcut întoarcerea de 45 de grade și am intrat direct în flak. Aveam o vedere bună a barajului de flak. Părea că întreg Grupul trece prin el. Aveam să transpirăm în următoarele 18 mile (n. 29 km). Puteai să uiți de vânători, nu ar intra în așa ceva. Pufurile erau mari și negre și noi alunecam printre ele. Pufurile provocau bubuituri pe marginile avionului. Avionul de pe aripa noastră dreaptă a încasat o lovitură dură. Am putut vedea metalul crestat în aripă aproape de fuselaj, motorul Nr. 2 se oprește, i-au tăiat alimentarea, apoi botul se înclină și oamenii încep să iasă prin trapă. Doi oameni sar din cala cu bombe. B-24-ul se rotește încet și începe să coboare, Cline a intrat pe fir și a spus că s-au deschis cinci parașute. Văzând toate astea, oameni murind, căzând din cer, nu pare real. Te întrebi dacă se întâmplă cu adevărat. Ai mâinile și fruntea ude cu transpirație și sunt 50 de grade sub zero, trebuie să accepți faptul că ai putea fi mort în următoarele două secunde. (…)

Big Dog’s Nine Old Men – Harry B. Taylor, 1990, p. 66

stânga: Una din bateriile Flak de 37 milimetri amplasate pe Tâmpa (în spate se vede Calea București – șirul de arbori – și fosta fabrică de ciment Portland – redenumită după război Temelia). Împreună cu tunurile anti-aeriene grele de 75 și 88 mm, amplasate în toată Țara Bârsei, făceau orașul Brașov al 3-lea cel mai bine apărat din România, după Ploiești și București. Totuși, cele 15 baterii erau insuficiente pentru forța copleșitoare a bombardamentelor americane. Fotografia datează din octombrie 1943 / sursa foto
dreapta: Aspect dintr-o secție a Uzinelor Astra Brașov (fosta Steagul Roșu /Autocamioane Brașov / Roman S.A.), care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fabricat muniții și tunuri anti-aeriene de diverse calibre sub licență germană, pe lângă activitatea sa originală de reparat locomotive și vagoane. / sursa foto

În cartea oficială a Grupului 455 Bombardament, denumit și Vulgar Vultures (Vulturii Vulgari), care s-a aflat în fruntea misiunii de pe 6 iunie 1944, împreună cu Grupul 456, se menționează că „deși flack-ul a fost intens și am fost atacați de nouă Me-109, am reușit să răzbatem fără vreo pierdere.” (Flight of the Vulgar Vultures 1943-1945, p.78)

Echipajului de pe „Big Dog?”, și nu numai, îi mai revine sângele în obraji după lansarea bombelor. „Formația se înclină spre stânga și flak-ul se mai potolește, ne îndreptăm spre casă. Ne uităm după vânători, dar nu apare vreunul (…) Când nu întâlneam vânători Germani asta ne spunea că escorta noastră își făcea treaba.” (Big Dog’s Nine Old Men – Harry B. Taylor, 1990, p. 66)

sus: cei 10 membri ai echipajului „Big Dog?”, la sol și în misiune. Aviatorii americani, indiferent că erau de la Vânătoare sau Bombardament, deveniseră foarte creativi cu decorarea avioanelor, transformând această tradiție care data din Primul Război Mondial într-o adevărată artă. / FOTO: Big Dog’s Nine Old Men – Harry B. Taylor, 1990, pp. 2 și 51
jos: câteva exemple de „nose art” – cum a fost denumită după război pasiunea aviatorilor americani de a-și decora navele – înfățișând Liberatoare care au luat parte la misiunea de pe 6 iunie 1944, împreună cu echipajele aflat în acea zi deasupra Brașovului.

Gargantua, Satan’s Siren (Sirena Satanei), Lucky Babe (Gagică Norocoasă), Miss Fitt (joc de cuvinte, poate însemna atât Domnișoara Fitt / Domnișoara Bine, cât și Nepotrivit / Neadaptat, pentru versiunea misfit)

Foc în cer

Escorta compusă din 39 avioane P-51 Mustang ale Grupului 52 Vânătoare și-a făcut într-adevăr treaba. Sublocotenenții aviatori Mircea Teodorescu și Radu Marinescu, ambii din Escadrila 44 a Școlii de Vânătoare Brașov, au fost obligați se aterizeze forțat la Râșnov, în urma luptelor angajate cu vânătorii americani. Slt. av. Virgil Secrieru pune avionul pe burtă la Ghimbav, trenul de aterizare defectându-se. Avioanele românești IAR-80 și IAR-81 pur și simplu nu puteau face la mare înălțime Mustangurilor americane, care beneficiau de o motorizare mult mai performantă.

Constantin Baltă, eroul zilei de 6 mai 1944, când a doborât două bombardiere B-24, a fost aproape de îmbogățirea palmaresului. Însă, imediat după ce a deschis focul asupra unuia din cele două Liberatoare de care reușise să se apropie, avionul său IAR-81C nr. 372 este lovit. Locotenentul Robert Charles Curtis, 26 de ani, originar din Syracuse, statul New York, tocmai obținuse a 3-a victorie aeriană din carieră.

Fotografii color cu avioane P-51 Mustang din Grupul 52 Vânătoare, undeva pe cerul Europei în 1944 (sursa foto) și cu avioane IAR-80 și 80B aflate în zona Branului, în vara anului 1942, având Piatra Craiului pe fundal. Într-un astfel de avion, versiunea 81C (armată cu tunuri de 20mm), a luptat Constantin Baltă contra bombardierelor americane. / FOTO: Sorin Tulea, via

Sus, la aproape 7.000 metri altitudine, având ochi doar pentru bombardierele americane, ignorând complet escorta de Mustanguri, Constantin Baltă i-a tăiat pur și simplu calea lui Robert Curtis, comandantul Escadrilei 2 din Grupul 52 Vânătoare, care se lansase în urmărirea altui vânător.

(…) în dreptul avionului ce conducea formaţia de bombardiere care tocmai trecuse deasupra obiectivului, am văzut un vânător inamic urcând prin întoarcere de la ora 12 la ora 3 în poziţie relativă faţă de bombardiere (n. americanii foloseau poziția orelor de pe cadranul ceasului pentru orientare aeriană). Am virat dreapta şi am început să-l urmăresc. Mă apropiam de el, când un Fw-190 a zburat prin fața mea, de la ora 3 la ora 9, îndreptându-se spre bombardiere. (n. americanii confundau adesea avioanele românești IAR 80 și IAR 81 cu cele germane Focke-Wulf 190, dată fiind silueta similară). Am făcut o întoarcere de 90 de grade spre stânga şi am tras o rafală lungă de la 300-350 de yarzi (n. 270-320 metri), dar nu am observat vreo lovitură. M-am apropiat repede la aproape 150 de yarzi (n. aprox. 140 metri) şi am tras o rafală lungă ce l-a lovit în partea stângă, în eleron, aripă, carlingă şi fuselaj. S-a dus în jos rotindu-se, lăsând în urmă o dâră de fulm alb şi negru. Coechipierul meu (Robinett) l-a văzut prăbuşindu-se.”

(sursa)

Din fericire, Constantin Baltă a reușit să facă o aterizare forțată la Predeal, avionul său intrând în reparații timp de aproape de o lună.

„Mustang-urile m-au atacat din spate, sunt lovit grav”, descria Baltă, după bătălie, momentul de maximă tensiune. (Vânătorul IAR-80. Istoria unui erou necunoscut – Dan Antoniu, George Cicoș, Modelism, 2000, p. 199)

Robert C. Curtis (dreapta) va încheia războiul cu 14 doborâri în total, fiind al 5-lea în topul așilor americani din teatrul Mediteranei. Constantin Baltă (pregătindu-se pentru decolare) avea să prindă și el finalul războiului, chiar dacă până la 23 august 1944 a mai luat parte la alte șapte misiuni împotriva Forțelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite, confruntările fiind tot mai disproporționate și moralul aviatorilor români și germani tot mai șubred.
Ambii aviatori au trăit vieți lungi după război. / foto Constantin Baltă și foto Robert Curtis

De o aterizare forțată au avut parte și cei zece membri ai echipajului de pe avionul B-24 „Jackie Boy”, din Grupul 459 Bombardament. După lovirea Brașovului, aviatorii americani au fost obligați să se parașuteze deasupra fostei Iugoslavii din cauză că avionul lor pierdea tot mai multă putere. Conform sublocotenentului Charles Lucien Davies, bombardierul lui „Jackie Boy”, „motorul numărul 1 s-a defectat; apoi motorul numărul 3 a început să piardă ulei” (sursa). La scurt timp a fost lovit și motorul numărul 4.

Să fie oare Liberatorul asupra căruia Baltă apucase să deschidă focul? În orice caz, toți cei zece aviatori americani au supraviețuit, reușind să revină la baza lor din Italia și, după război, din nou în Statele Unite.

O gară – un cartier – o fabrică

Revenind și noi înapoi pe pământ, găsim zona de nord-vest a Brașovului acoperită de fum și distrugere. Raportul Grupului 455 Bombardament consemnează „un covor bun și o bună cocentrație peste două triaje feroviare, unele bombe au căzut peste rafinăria de petrol”.

Grupurile 455, 456 și 454 au lovit zona feroviară a Brașovului cu o forță compusă din 100 de avioane. La puțin timp după ora 9:20, clădirea principală a Gării Brașov, care atunci exista în zona actualelor străzi Hărmanului – Sânzienelor – Ștefan Mironescu, a fost lovită în plin de bombele de 227 kg, fiind distrusă.

Un Brașov rămas, din păcate, mult prea multă vreme ascuns în perioada comunistă, în care comemorarea acestor evenimente contravenea istoriei oficiale, în care „adevărata și dreapta” participare a României în cel de-al Doilea Război Mondial începea după 23 august 1944. De publicarea unor memorii sau monografii nici n-a putut fi vorba.

Se observă autobuzele Ford ale RIMB (Regia Întreprinderilor din Municipiul Brașov, străbunicii RAT Brașov), precum și diverse camioane, motociclete cu ataș și căruțe, toți cei care dețineau un mijloc de transport având obligația să le pună la dispoziția autorităților pentru evacuarea răniților.

fotografie făcută dintr-unul din avioanele americane în timpul bombardamentului. Săgeata roșie indică poziția vechii gări, în jurul căreia explodează primele bombe. Peste doar câteva secunde, ea fi transformată complet în ruine. / FOTO: arh. Gruia Hilohi.
strada Hărmanului este cea care traversează imaginea pe diagonală.

Raidul a blocat traficul prin gară, a distrus instalații, și a avariat un depou de locomotive, magazii, ateliere de reparații, vagoane de marfă, în timp ce unele bombe au lovit ateliere de mașini și clădiri de fabrici, uzina electrică, și o turnătorie a fabricii de avioane. Atacul a mai avariat un pod de cale ferată, două mori, și zone din oraș.”

Fifteenth Air Force Against The Axis – Combat Missions over Europe during World War II – Kevin Mahoney, p. 141

Printre acele „zone din oraș” s-a aflat și faimoasa clădire ridicată de Albert Kreiter în 1927 la intersecția străzilor Hărmanului cu Pavilioanele CFR, care în timp a dat numele cartierului cunoscut în prezent de brașoveni, Google Maps și linia 37 a RAT Brașov drept „Craiter” – transcrierea fonetică în limba română fiind adoptată pentru că se pierduse la un moment dat originea numelui (conform arh. Gruia Hilohi).

Nu doar clădirea lui Kreiter a fost afectată de bombardamentul de pe 6 iunie 1944, ci întreg cartierul Craiter, dată fiind apropierea de Atelierele Automotoare, vizate de o parte din avioanele americane, precum și zone din cartierul Florilor și intersecția Calea București – Toamnei – 15 Noiembrie. Tehnologia de acum 80 de ani nu permitea o bombardare mai precisă de la altitudini cuprinse între 5000 și 7000 metri, metoda acceptată fiind acoperirea unei arii din jurul zonei de țintă cu un covor de bombe. Urmau apoi rugăciunile ca acestea să cadă peste cât mai puține obiective civile.

Deși clădirea ridicată de Albert Kreiter în 1927, în care funcționa un magazin, își schimbase între timp proprietarul, a persistat obișnuința oamenilor de a numi „La Kreiter” intersecția Șoselei Negru Vodă nr. 36 (astăzi, Hărmanului) cu Str. Pavilioanele CFR nr. 1, denumirea extinzându-se asuprea întregului cartier al zilelor noastre. / sursă foto și info: arh. Gruia Hilohi

Fumul ridicat după exploziile bombelor în această zonă a orașului a determinat cele 37 de Liberatoare din Grupul 459 să-și schimbe direcția spre Uzinele Astra Brașov, transformând ținta de oportunitate în ruine.

Într-un material video compilat de americani după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, care evidenția efortul Forței a 15-a Aeriene Americane, naratorul spune că „din punct de vedere al industriei românești, Brașovul era la același nivel cu București și Ploiești. Conținea multe ținte diversificate și extrem de productive. Printre ele, o fabrică de muniții și tunuri, care producea obuze, tancuri, artilerie anti-aeriană, vagoane de tren și piese de locomotive. Fabrica era localizată la aproape trei mile și jumătate (n. 5.7 km) sud-est de Brașov.”

Bombe peste Uzinele Astra Brașov, care după război aveau să devină Steagul Roșu, Autocamioane Brașov, în prezent Roman S.A. / FOTO: arh. Gruia Hilohi

Văzute dintr-un B-24 Liberator de la peste 6.000 metri înălțime, Uzinele Astra Brașov au fost ținta unui atac precis întreprins de Grupul 459 Bombardament. În stânga sus se vede terenul de fotbal al stadionului Metrom, iar în partea opusă observăm intersecția străzii Poienelor cu Calea București.

Singurele mențiuni acceptate în România comunistă despre bombardamentele americane din primăvara-vara anului 1944 erau cele care asociau distrugerile cu „capitalismul exploatator”, reconstrucția fiind exclusiv opera noului regim instalat după 23 august 1944.

„Ruine… Mormane de cărămizi, traverse și moloz, astfel te întâmpina fațada principală (foto 1). În halele pustii domnea aceeași dezolantă priveliște (foto 2). Așa arătau, imediat după 23 August 1944, uzinele „Astra” din Brașovul de atunci, în care muncitorii erau asupriți și exploatați crunt de către capitaliști.” (revista Flacăra, 25 iulie 1959)
Războiul Rece îi făcuse pe sovietici să ignore ajutorul primit de la capitaliști în perioada 1941-1943, cât și în primăvara-vara lui 1944 – când au bombardat România pentru a zădărnici rezistența pe Frontul de Est.

Era al treilea bombardament îndurat de orașul de sub Tâmpa în primăvara-vara anului 1944. Sfârșitul lunii iunie ar fi trebuit să aducă asupra nodul feroviar din Brașov și o misiune organizată de Forța a 8-a Aeriană, staționată în Anglia. Până la urmă, odată ce vremea s-a îmbunătățit, Fortărețele Zburătoare au lovit pe 26 iunie 1944 rafinăria din Drohobycz (sudul Poloniei, astăzi vestul Ucrainei), fiind considerată o țintă de prioritate mai mare.

Brașovul rămânea în continuare pe lista Aliaților, următoarea vizită având loc la început de iulie, chiar de ziua națională a Statelor Unite ale Americii.