S-au împlinit 30 de ani de la cea mai dramatică vară din istoria recentă a României. O să regăsiţi de multe ori cuvântul „speranţă” în articolul de mai jos. E genul de articol în care fotbalul şi viaţa din afara gazonului se întrepătrund, pentru că nu se poate vorbi despre Campionatul Mondial Italia 1990 fără fenomenul Piaţa Universităţii, şi nici invers.
Poate că pentru mulţi va fi un articol incomod din diverse motive – redeschiderea unor vechi răni, convingeri politice diferite sau chiar dărâmarea unor simboluri. Sper ca în aceeaşi măsură să vă reamintească şi de lucrurile care v-au făcut să zâmbiţi.
Iar Marius Lăcătuş este omul care leagă toate cele ce au fost înaintea, pe durata şi în urma verii care a marcat România în mai multe feluri decât se credea posibil.
Citește aici episoadele anterioare ale seriei „Braşovenii Naţionalei României”.
Fiara de sub Tâmpa
Din păcate, multe dezamăgiri. Cea mai amară – acest talentat Lăcătuş, inadmisbil de recalcitrant, care, iată, devine prea devreme un caz de indisciplină, cînd aşteptam să se impună ca un atacant valoros.
Mircea M. Ionescu, ziarul Sportul, 15 noiembrie 1983
Meciul contra Ciprului (3-2), penultimul din preliminariile Europeanului de Tineret, era al doilea la rând în urmă căruia Marius Lăcătuş atrăgea atenţia într-un mod negativ.
De data asta s-a întâmplat din cauza unui roşu primit în minutul 77 pentru lovirea adversarului, iar cu două săptămâni în urmă „Lăcătuş n-a încercat cursele care l-au remarcat în ultima vreme (nu pentru pasele înapoi a fost selecţionat)„, aşa că egalul la zero al Naţionalei Olimpice contra Italiei a diminuat considerabil şansele noastre de calificare la JO Los Angeles 1984.
Pentru Lăcătuş, meciul contra Italiei a fost primul jucat de el pe stadionul Tineretului din Braşov după transferul la Steaua Bucureşti din vara anului 1983.
De la debutul sub Tricolor ca „stegar” pe 28 noiembrie 1982, într-un test victorios al Naţionalei de tineret contra Libiei (1-0), la Benghazi, Marius Lăcătuş va deveni una din figurile iconice ale fotbalului românesc.
„Au crezut că vin la poezie?”
Omul din teren şi fiara din el vor găsi o cale de a coexista şi, în curând, antrenorul Mircea Lucescu îi va face cunoştinţă lui Marius Lăcătuş cu prima reprezentativă a României în ianuarie 1984, cu ocazia unui turneu sud-american.
Când mi se oferea acest prilej de a juca pentru echipa Naţională, 10 minute, 20 de minute, încercam să dau totul pentru a putea impresiona antrenorul.
Marius Lăcătuş, sursa
La împlinirea anului de la debut Lăcătuş dădea startul unei reveniri de senzaţie chiar pe terenul Portugaliei (3-2), echipă care se clasase pe locul trei la Euro 84.
Dubla lui Marius Lăcătuş în faţa celor 20.000 de spectatori de pe Estádio José Alvalade ducea totalul său la trei reuşite, după ce în noiembrie 1984 egalase scorul în testul cu Israel (1-1).
Lăcătuş nu era doar în trecere pe la echipa Naţională, iar evoluţiile sale deveneau tot mai apreciate de suporteri şi mai temute de adversari.
Mai ales temute de adversari! Cei de la El Mundo Deportivo au rezumat astfel descătuşarea României contra Spaniei, din preliminariile pentru Euro 88:„Furia a fost românească şi violenţa a avut un nume propriu: Lăcătuş”. Iată şi o faţă care să meargă cu numele.
Tricolorii au pornit ca din tun anul 1987, marcând 12 goluri în primele patru meciuri până la decisivul cu Spania de pe 30 aprilie, pentru ca în ultimele şapte minute ale primei reprize să puncteze de alte trei ori. Iar Lăcătuş – care abia împlinise 23 de ani – a captat toată atenţia prin prestaţia generală, implicarea în primele două reuşite şi teama insuflată jucătorilor spanioli – eliminați doar după penalty-uri în sferturile ultimei Cupe Mondiale.
Românii se hrăneau cu victoriile Naţionalei în acei negri ai dictaturii comuniste, dominați de lipsuri de tot felul și de cozi aparent infinite pentru procurarea unor alimente de bază; o perioadă care nu anunţa vreo schimbare în starea de fapt a lucrurilor.
Din păcate, la Viena, în ultima etapă din preliminarii, România nu a reuşit să convertească nici una din multele ocazii create (0-0), astfel că rata al doilea turneu final consecutiv, după CM Mexic 1986.
Naţionala era una din puţinele căi de evadare din cotidianul cenuşiu, iar aceste decepţii venite mereu şi mereu în ultimul moment în mod suprinzător nu erodau speranţa, ci din contră.
Un vis numit Libertate
Victoria din testul de la Sibiu cu Italia (1-0), din martie 1989, şi parcursul fără înfrângere de până atunci din preliminariile Cupei Mondiale Italia 90 conduceau spre un singur gând: acum vom reuşi!
După precedentele campanii eşuate, speranţele României să ajungă la turneul final din Cizmă atârnau în final de un fir subţire. Dubla decisivă cu Danemarca începuse cu un 0-3 la Copenhaga, iar în minutul 6 al meciului de la Bucureşti nordicii conduceau cu 1-0.
Orice alt rezultat în afara victoriei obliga la încă patru ani de aşteptare.
Peste 20 de minute Lăcătuş a sărit mai sus decât toţi ceilalţi în careul de 16 metri danez – a recentrat cu capul pentru Balint şi restul e istorie. România învingea Danemarca în meciul decisiv cu 3-1 şi se califica la Cupa Mondială după 20 de ani de aşteptare!
Ziua de 15 noiembrie marca şi doi ani de la revolta anti-comunistă ce avusese loc în Braşov, evenimentele de atunci – al căror punct culminant a fost devastarea sediului PCR – transformând oraşul de sub Tâmpa în cel mai închis din ţară, fiind strict supravegheat de Securitate.
În timp ce la vestiare Tricolorii luau la caterincă discursurile de felicitare ale generalilor lui Ceaușescu și ofereau, prin căpitanul Silviu Lung, cea mai seacă mulțumire Partidului pentru „condițiile deosebite care ne-au fost asigurate” (vezi video), cei câteva mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Operei pentru a celebra victoria României au vrut să se folosească de prilej pentru a da un brânci regimului comunist din România.
Cam două mii de suporteri au pornit din Piaţa Operei spre sediul PCR din oraş scandând „Libertate! Libertate!”, precum şi „Braşovul! Braşovul!”, ca dovadă de solidaritate. (via) Apoi s-au auzit şi „Deşteaptă-te, române!” şi „Jos, Ceauşescu!”, ca şi în 1987 la Braşov, dar nici de această dată scânteia nu s-a extins, teama de a nu avea soarta braşovenilor temperând mişcarea.
Zidul Berlinului – cel mai mare simbol al diviziunii dintre lumină şi întuneric – căzuse cu doar şase zile în urmă, şi peste aproape întreaga Europă de est adia vântul schimbării. Doar în acest colţ de lume Nicolae Ceauşescu şi regimul său păreau de neclintit.
Ziarul Los Angeles Times concluziona în urma acestei idei care străbătea întreaga Europă de Est că „atunci când va sosi momentul, va dura 10 ore sau 10 minute în România.”
Răspunsul realităţii avea să fie unul neaşteptat dureros.
Peste 1000 de români care s-au bucurat pentru victoria cu Danemarca, unii din ei prezenţi poate chiar pe stadion, nu au mai apucat să-i vadă pe Tricolori în Italia. Și-au dat viaţa pentru libertate în Revoluţia care a cuprins întreaga ţară la o lună şi jumătate după acel meci, ultimul al Naţionalei în era comunistă.
Lacrimile au continuat să curgă mult timp după acele zile, iar Revoluţia nu s-a terminat cu luptele de stradă din decembrie 1989.
- dreapta: Ianuarie 1990, o mamă îşi plânge fiul de 27 de ani care a murit în Ajunul Crăciunului. (Photo by Tom Stoddart Archive/Getty Images)
- stânga: primăvara aceluiași an, altă mamă la fel de îndurerată. (Photo by Peter Turnley/Corbis/VCG via Getty Images)
„Ăsta e-nceputul!”
Ambiţiile oamenilor din eşalonul doi al fostului Partid Comunist pentru a conduce destinele României nu s-au conectat în nici un fel cu dorinţele celor care şi-au riscat viaţa în faţa gloanţelor şi tancurilor.
Obiectivele mitingurile anti-comuniste care au avut loc în primele luni ale anului 1990 în Bucureşti, Braşov, Timişoara, Cluj, Sibiu şi alte oraşe au fost în cele din urmă concentrate în Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie, al cărei celebru Punct 8 dorea interzicerea accesului la funcţii publice pe o perioadă de zece ani pentru foştii demnitari comunişti şi membri ai Securităţii.
Acest confruntări ideologice aveau să continue fără încetare.
Între timp, Naţionala avea propria ei întâlnire cu noua lume care tocmai se prezentase înaintea sa.
După un meci caritabil la Marseille, cu echipa locală, pe 28 ianuarie 1990, pentru Tricolori au urmat alte patru partide test susţinute pe teren străin, cu Algeria (0-0), Egipt (3-1), Elveţia (1-2) şi Israel (4-1) – la cel din urmă remarcându-se scandarea „ăsta e-nceputul!” – venită din grupul românilor emigraţi în Israel pe vremea comunismului.
Ţinând cont de mişcările de stradă şi situaţia volatilă din ţară, nu e de mirare că Naţionala a jucat pentru prima dată acasă abia pe 21 mai 1990, la o zi după alegerile prezienţiale care l-au legitimat cu o majoritate de 85.07% (!) pe Ion Iliescu drept noul preşedinte al României.
Opozanţii anti-comunişti au primit lovituri grele, cea mai dureroasă fiind realizarea că sunt în minoritate.
„Am plecat cu gândul de a nu face un simplu act de prezenţă acolo. Vrem ca echipa Naţională a României să depăşească ceea ce au reuşit cei dinaintea noastră, în Mexico ’70, şi să aducem multă bucurie în această ţară.”
Marius Lăcătuş, în mai 1990, despre ambiţia Tricolorilor la Cupa Mondială, sursa
Cu Belgia, la Bruxelles, în ultimul meci de verificare dinaintea decolării spre Italia, Marius Lăcătuş oferea un assist lui Mircea Rednic şi apoi finaliza cu hotărârea-i caracteristică un penalty în minutul 64, anulând avantajul de 2-0. A fost primul său gol pentru România în tricoul cu numărul şapte.
„Diavolii Roşii”, semifinalişti la Mondialul mexican din urmă cu patru ani, au trăit live previziunea ziarului belgrădean Borba, care descria jocul României drept „o combinaţie de talent, măiestrie şi forţă, un joc complet, care îi face printre cei mai de temut fotbalişti de la Coppa del Mondo.” (via Gazeta Sporturilor, 17 mai 1990)
Totuşi, peste două săptămâni, pe Stadio San Nicola din Bari, România începea turneul final ca outsider într-o Grupă B cu Argentina – campioana mondială en-titre, URSS – vice-campioana europeană, şi Camerun – care încă avea în echipă şase din campionii ediţiei 1988 a Cupei Africii.
Entuziasmul libertăţii nu a ţinut cont de palmares.
„Luptăm şi câştigăm!”
Sâmbătă, 9 iunie 1990. Încă nu trecuseră şase luni de la cea mai sângeroasă schimbare de regim comunist pe care Europa o cunoscuse, iar România era o ţară tot mai divizată de manipulările întreţinute de TVR şi foştii „oameni de nădejde” ai regimului.
Steagurile tricolore găurite la mijloc erau fluturate de românii aflaţi în tribunele stadionului din Bari ca un testament al schimbării la care au luat parte şi al riscurilor la care s-au supus.
- îndepărtarea stemei comuniste ne-a permis să scoatem capul în lume. sursă foto
Echipa Uniunii Sovietice intra pe teren pentru prima dată în istoria ei fără a avea pe piept faimoasa inscripţie CCCP (URSS în caractere chirilice), în vreme ce jucătorii României ascultau în premieră înaintea unui meci oficial „Deşteaptă-te, române!”, noul imn al ţării.
Suporterii românii prezenţi în tribunele futuriste ale stadionului San Nicola au un refren favorit: „Luptăm, luptăm, luptăm şi câştigăm!”
Prima repriză a fost în general echilibrată, dar fără excelentele intervenţii ale lui Silviu Lung la Protasov şi Zavarov, în minutele 2 şi 35, în situaţii de unu contra unu, o nouă cortină ar fi fost trasă peste România.
Apoi, cu patru minute înainte de finalul reprizei, şi la scurt timp după o altă bună ocazie sovietică blocată de Lung, „o bombă a lui Lăcătuş îl lasă pe Dasaev spectator şi este unu la zero pentru România!” (Cristian Ţopescu, comentatorul TVR)
Un penalty aiurea acordat de arbitru şi impecabil transformat tot de Marius Lăcătuş, în minutul 55, a pus în genunchi Uniunea Sovietică în faţa a 43.000 de spectatori, iar braşoveanul tocmai devenise primul fotbalist român cu o dublă într-un meci de Campionat Mondial.
Specialiştii care dădeau ca favorită echipa URSS-ului – al cărei obiectiv pentru acest Mondial erau semifinalele – ar fi făcut ochii şi mai mari dacă în minutul 85 Sabău nu se precipita singur cu Dasaev şi şuta peste, după ce Lăcătuş i-a întors serviciul de la primul gol.
Oricum, la ultimul fluier România sărbătorea prima ei victorie la o Cupă Mondială după fix 20 de ani şi trei zile de la isprava „mexicanilor” în faţa Cehoslovaciei.
- stânga: Marius Lăcătuş în momentul şutului cu care a deschis scorul. (sursa foto: Corierre della Sera, 11 iunie 1990)
- jos: un desen din presa franceză (via) care recrează golul de 1-0 marcat de Lăcătuș. Ca servant este trecut Rotariu, pentru că lumea încă se obșinuia cu fețele alor noștri. Traducere: „Lăcătuș, bine lansat de Rotariu, îl evită pe Hidiatulin și îl păcălește pe Dasaev.”
- sus: revista braziliană Placar l-a inclus pe Marius Lăcătuș în echipa săptămânii.
„Exultă ai noştri în tribuna de la Bari!”
Cristian Ţopescu, comentatorul TVR, după primul gol al lui Lăcătuş. sursa foto
Dacă suporterul care ţine în mâini tricolorul găurit la mijloc împreună cu o portocală mi se pare că redă aspiraţiile unei întregi naţiuni, atunci albumul francez „Italie – Coupe du Monde 1990: Les Grandes Moments” (editat de Calmann Lévy) cred că a reuşit să rezume tot meciul în următoarea frază: „Sovieticii se retrag neajutoraţi; Români liberi, complet liberi…”
Tricolorii şi-au adjudecat Derby-ul Estului, iar de la Bucureşti primeau o telegramă de felicitare semnată de preşedintele Ion Iliescu şi de prim-ministrul Petre Roman.
Am trăit, împreună cu milioanele de telespectatori români, clipele splendidei voastre înfruntări sportive. Vă mulţumim pentru că aţi câştigat, pentru că aţi umplut de mîndrie şi bucurie sufletele noastre. Curaj şi pe mai departe! Sîntem cu voi!”
sursa: Rompres, via Gazeta Sporturilor, 11 iunie 1990
Bucuria a rămas doar acolo, în faţa televizoarelor.
Lumea era în stradă din alte motive.
Golaniada
Noi nu vrem neocomunism,
Și nici neolibertate,
Democrații originale,
Și nici minciuni sfruntate!
În anul 1990 au apărut numeroase piese pe care le auzi şi azi la radio, iar Notti Magiche – cântecul oficial al Mondialului italian – este considerat cel mai frumos din istoria turneelor finale.
Dar Imnul Golanilor rămâne imnul unei generaţii.
Speranţa dată de succesul istoric în faţa Uniunii Sovietice încerca să-şi facă loc printre frământările sociale şi politice care s-au tot acumulat după Revoluţie şi au culminat în zilele de 13-15 iunie 1990 cu violentele lupte de stradă dintre forţele de ordine, mineri, foşti securişti, studenţi, elevi de liceu şi civili.
„Sunt unii care le plâng de milă câtorva golani, care provoacă dezordine în centrul oraşului.”
Ion Iliescu, preşedintele României, mai 1990, sursa
„Golanii” invocaţi de Ion Iliescu erau românii care continuau să se opună fostului membru PCR, chiar şi după ce acesta fusese ales pe 20 mai 1990 preşedintele României.
O bună parte a populaţiei vedea astfel înşelate idealurile Revoluţiei şi nu-l accepta ca lider al ţării pe omul a cărui principală critică la adresa regimului Ceauşescu a fost că se îndepărtase de la originile „comunismului ştiinţic” şi întinase numelui Partidului Comunist Român.
Pe lânga asta, Ion Iliescu a considerat că trebuie să-i discrediteze pe cei care continuau să iasă în stradă.
„S-a afirmat de dumneavostră, tovarășe Iliescu, că aici, în Piaţa Universităţii, ar fi o gaşcă, în fiecare zi aceiaşi oameni care-şi pierd vremea şi care în nici un caz nu-i reprezintă pe cei care au luptat aici în 21-22 decembrie ’89. Aş vrea să ştiţi, tovarășe Iliescu, că pe 21 decembrie 1989, fiul meu a fost omorât aici, la ora 17.30, iar eu am datoria morală de a continua ceea ce el a plătit atât de scump. Fiul meu se numea Gâtlan Lucreţiu Mihai şi avea 19 ani.„
Ion Gâtlan, tatăl lui Mihai, într-un discurs ţinut pe 30 aprilie 1990 în Piaţa Universităţii
În tribunele de la Bari aproape toate steagurile albastru-galben-roşii aveau o gaură în mijloc, acolo unde cândva era stema comunistă.
La Bucureşti, în zilele de 13-15 iunie 1990, bastoanele, cozile de lopată, târnăcoapele, pumnii şi picioarele au început să lovească în cei care contribuiseră la îndepărtarea acelei embleme, şi în toţi cei care începând cu 22 aprilie 1990 au ameninţat zi de zi planul regimului neocomunist mascat ca „democraţie originală”.
Intervenţia violentă a forţelor de ordine în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, orchestrările Securităţii, invazia minerilor pe 14 iunie, manipularea făcută de TVR şi de presa aservită puterii, toate evenimentele acestea au zguduit ţara şi au uimit planeta.
Mai lipseau doar tancurile pentru ca războiul civil să fie desăvârşit.
Tricolorii doreau să afle detalii despre cele ce se petrec în ţară, dar şefii delegaţiei încearcă să ţină totul sub un control strict, considerând că jucătorii nu trebuie să fie tulburaţi cu imaginile şocante de la Bucureşti, care fac înconjurul lumii. (La Stampa, 14 iunie 1990)
Însă informaţia e imposibil de controlat în lumea liberă.
„E o perioadă dificilă prin care trece ţara noastră, dar sperăm că totul va reveni la normal.”
Marius Lăcătuş, revista braziliană Placar, iunie 1990
În conferinţa de presă dinaintea meciului cu Camerun – deja echipa revelaţie a competiţiei după succesul cu 1-0 contra Argentinei în prima etapă – antrenorul Emerich Jenei a declarat că „băieţii sînt decişi să treacă şi acest foarte dificil obstacol. Cuvîntul lor de ordine e unul singur, victoria!” (sursa GSP, 14 iunie 1990)
Măcinaţi de gândul celor ce se petrec la Bucureşti, Tricolorii sunt învinşi în seara zilei de 14 iunie 1990 cu 2-1 de Camerun, un gol târziu al nou-intratului Gabi Balint atenuând severitatea scorului. Dar rezultatul e mult în planul secund.
În timp ce Roger Milla, veteranul camerunz în vârstă de 38 ani, nimicea Naţionala la Bari, poliţişti, mineri şi securişti deghizaţi în mineri nimiceau la Bucureşti protestele din Piaţa Universităţii.
- ar fi trebuit să fie o vară a bucuriei şi a speranţei.
Tricolorii au fost întâmpinaţi de un grup de suporteri români la revenirea în cantonamentul din Telese, după meciul cu Camerun, dar nici unora şi nici altora nu prea le pasă de fotbal în acele momente. Zvonurile despre primele victime de pe străzile Capitalei fac Campionatul Mondial să pară ceva îndepărtat.
Redacţia Gazetei Sporturilor ia poziţie în ediţia de a doua zi, axându-se în special pe atacul asupra sediului TVR – cei de acolo fiind consideraţi de protestatari principala maşinărie de manipulare şi dezinformare a guvernului. Se întrebau cei de la GSP „ce au putut să dorească aceşti „nemulțumiți” prin distrugerile produse? Rezultatul, dorit de ei, nu ar fi fost decît aruncarea unei ţări în întunericul lipsei de televiziune”. „Nemulţumiţi” sună mai cuminte decât „golani”, nu-i aşa?
Cotidianul autointitulat „independent” şi-a încheiat pledoaria cu un apel tipic pe atunci celor care voiau democraţie, dar aşa, să gustăm mai întâi, să vedem dacă ne place: „Vrem linişte. Vrem să muncim. Vrem sport şi libertate.”
Reacţia GSP-ului poate fi considerată lejeră în comparaţie cu nou-descoperita libertate de expresie pe care o exercita public în presa din Peninsulă unul dintre cei mai cunoscuţi sportivi români, Cornel Dinu – care era totodată şi membru în guvernul acelor timpuri, având funcţia de secretar adjunct în Ministerul Sporturilor.
Jurnalistul italian Corrado Sannucci a consemnat în ediţia din 15 iunie 1990 a cotidianului La Repubblica părerea absolut şocantă a fostului internaţional. Redau şi textul original în italiană pentru că, personal, încă îmi vine greu să diger traducerea.
Hanno lasciato occupare la piazza dell’ Università a lungo, dovevano intervenire prima. E per ristabilire l’ ordine si può anche sparare, tanto più che i dimostranti, secondo Dinu, non meritano altro. […] Si definiscono rivoluzionari: ma che rivoluzione hanno fatto? Non mi preoccupa che la polizia spari su di loro mi preoccupa che lo faccia così tardi.
_____
Au lăsat (n. se referă la Poliţie) Piaţa Universităţii să fie ocupată mult timp, trebuiau să intervină din prima. Şi pentru a restabili ordinea, puteau şi să tragă, mai ales din moment ce demonstranţii, după părerea lui Dinu, nu merită altceva. […] Îşi spun revoluţionari: dar ce revoluţie au făcut ei? Nu-mi pasă dacă poliţia îi împuşcă, mă îngrijorează că ar face-o prea târziu.”
Corrado Sannuci, La Repubblica, 15 iunie 1990, articolul integral este aici
Suporterii români aflaţi în Italia încep să depună cereri pentru obţinerea azilului politic, fiind speriaţi de perspectivele sumbre de acasă şi de gândul că „revoluţia noastră a fost trădată” (Corriere dela Sera, 17 iunie 1990).
După apogeul violenţelor de pe străzile Bucureştilor, Ion Iliescu le mulţumea minerilor şi securiştilor într-o cuvântare susţinută la Romexpo pe 15 iunie 1990 pentru înalta „disciplină civică, etică şi muncitorească” prin care suprimaseră protestele societăţii civile.
Aproximativ 1000 de persoane au fost rănite în acele zile şi, conform datelor oficiale, şase au murit – dar se crede că numărul este mult mai mare, de ordinul zecilor.
Speranţa unui gol
Fiind cu gândul mai mult la „ce se întâmplă la Bucureşti, decât în Italia” (El Mundo Deportivo, 18 iunie 1990), antrenorul Emerich Jenei a decis să-şi bage jucătorii în izolare, încercând asfel să le readucă atenţia asupra meciului decisiv cu Argentina, de la Napoli – locul unde Maradona avea statut divin.
Fotbalul era printre puţinele lucruri, dacă nu chiar singurul, care mai avea forţa să unească toţi românii în acele zile şi îi facă să uite de putere şi opoziţie, neocomunism şi golani, presă liberă şi presă aservită, aşa că miza confruntării de pe „San Paolo” nu era doar un loc în optimile Cupei Mondiale.
Timp de 90 de minute, libertatea, împreună cu speranţele şi oportunităţile pe care le aduce, înceta să mai fie ceva nesigur – care provoacă teamă şi incertitudine.
Începusem să visăm. Dar cine ne poate împiedica acum să sperăm?”
Ioan Chirilă, Gazeta Sporturilor, 16 iunie 1990
Un egal contra campioanei mondiale ar fi fost suficient pentru împlinirea dorinţei lui Lăcătuş – de a depăşi „ceea ce au făcut cei dinaintea noastră, în Mexico ’70.”
- dreapta: 18 iunie 1990, stadio San Paolo, Napoli. Echipa României pozând înaintea meciului decisiv cu Argentina. Sus, de la stânga la dreapta: 1. Silviu Lung, 6. Gică Popescu, 4. Ioan Andone, 8. Ioan Sabău 3. Michael Klein, 10. Gică Hagi. Jos, de la stânga: 7. Marius Lăcătuş, 18. Gabi Balint, 2. Mircea Rednic, 5. Iosif Rotariu, 21. Ionuţ Lupescu / sursa foto
- stânga: suporterii români prezenți la meci au afișat și două bannere: „Italia, nu ne trimite să murim S.O.S” și „Români, lumea liberă e cu noi! Fără violență” sursa foto: Corriere della Sera, 19 iunie 1990
Meciul a început la zece seara, ora României.
După 63 de minute, sud-americanii se distanţează graţie reuşitei lui Pedro Monzón, care a reluat în gol centrarea din corner a lui Maradona, iar România este pe ultimul loc în Grupa B, pentru că Uniunea Sovietică conduce cu 4-0 Camerunul și are golaveraj mai bun.
România – ţara, nu doar echipa de fotbal – era rănită şi avea nevoie de ceva, orice, pentru alinare.
Notti magiche (Nopţi magice)
Insenguendo un gol (Căutând un gol)
Sotto il cielo (Sub cerul)
Di un'estate italiana (Unei veri italiene)
Ai noştri ameninţaseră în mai multe rânduri poarta lui Goycoechea şi au convingerea că nu este totul pierdut.
Cinci minute mai tâziu, o acţiune de atac meşterită de Hagi şi Lupescu îl aşează pe Marius Lăcătuş în poziţia de a livra o minge adânc în careul de şase metri argentinian, de unde Ioan Sabău i-a recentrat în faţa porţii lui Gabi Balint, care cu o lovitură de cap precisă a făcut 1-1 şi a trimis România pe locul doi în grupă şi în faza următoare a Cupei Mondiale pentru prima dată în istorie!
Rezultatul a scos lumea în stradă, Piaţa Universităţii fiind iarăşi locul de întâlnire.
[…] E ora zero şi 45 de minute. Dinspre Operă se aud strigăte sacadate. Nu prea înţelegem ce se întîmplă. Oamenii deschid ferestrele. Spre Piaţa Kogălniceanu înaintează o coloană de cîteva sute de persoane Începe să desluşim „lozincile” lor și ne liniștim: „Pelé – Balint!”, „Hagi – Hagi!”, „Lăcătuș – Lăcătuș!”, „RO-MÂ-NIA, RO-MÂ-NIA!”. Flutură tricolorul. Un mare drapel al țării, de vreo 20 de metri pătrați, plutește deasupra coloanei.
De la ferestre vin aplauze. Coloana se îndreaptă spre Piața Universității. Dinspre Academia Militară vine altă masă de tineri. Și se duc în aceeași direcție. Aceleași strigăte de bucurie. (…)
Și nimeni nu s-a supărat de această manifestație bucureșteană fără… autorizație.
După atâtea nopți și zile apăsătoare, de drame și lacrimi amare, luni, în miez de noapte, Capitala țării a trăit clipe de bucurie.
De aici, din casele noastre, să le mulțumim fotbaliștilor noștri pentru tot ce au făcut, pentru aceste clipe frumoase pe care țara le-a trăit sub un cer senin, cum am vrea să fie întotdeauna.”
Constantin Alexe, GSP, 20 iunie 1990
Cutreierând străzile Bucureştilor, Giuseppe Zaccaria, corespondentul ziarului italian La Stampa, reda în ediţia din 20 iunie 1990 atmosfera ce a înconjurat meciul cu Argentina.
Din textul lui reiese acelaşi sentiment de povară îndepărtată de pe umerii unei naţiuni, şi se întrevede posibilitatea unei reconcilieri între românii de pretutindeni.
Poate, mai devreme sau mai târziu, peste tot se întâmplă ca diviziunile profunde să fie diluate pentru o clipă de ecumenismul pasiunii sportive. În România s-a întâmplat noaptea trecută: o piaţă simbolică ce se goleşte aproape brusc, o poliţie aproape absentă după ore lungi de tensiune, o noapte paşnică precum nu se mai văzuse de ceva timp. […]
La ora 10 nu mai era nimeni altcineva pe stradă şi, pentru prima dată, comentariul Televiziunii Libere Române nu a împărţit ţara în două. Toţi participă la întâlnirea echipei Naţionale de fotbal cu cea argentiniană, toţi se bucură de calificarea (şi este prima dată când se întâmplă) în optimile de finală ale Cupei Mondiale. Fără tensiune, nici violenţă. O noapte întreagă fără sloganuri sau sirene: cel mult coruri izolate şi, după miezul nopţii, claxonul vreunei Dacii care traversează bulevardele sărbătorind primul şi până acum singurul caz de afirmare a României în arena internaţională.
Dar era şi o umbră de îngrijorare. Lăcătuş primise galben după ce l-a luat cu fulgi cu tot pe Maradona la o fază din minutul patru.
Era al doilea cartonaş văzut de braşovean, după unul şi mai stupid în meciul cu URSS, iar asta-i va aduce suspendarea pentru partida din optimi cu Irlanda – debutantă la Campionatul Mondial.
Şi cât de utilă ar fi fost atitudinea „hai că am treabă” a lui Marius Lăcătuş în duelul loviturilor de la 11 metri cu irlandezii lui Jack Charlton, la Genova, pe 25 iunie 1990…
O ratare românească în ultima serie – sau inspiraţia divină a lui Pat Bonner, vor spune insularii – chiar după ce Silviu Lung a fost aproape să blocheze şutul lui Tony Cascarino, a reprezentat epilogul a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă vară din ultimii 20 de ani.
Au fost zile cu multă dramă, mult sânge, cu vise şi speranţe frânte, cu vieţi pierdute, dar şi cu încrederea că sfârşitul nu-i aici.
Un pas pe drumul libertăţii
Prima acţiune a României după Italia 90 a fost revederea cu echipa Uniunii Sovietice la final de august, înt-un test la Moscova. Ca şi în iunie, a fost o nouă victorie pentru Tricolori (2-1), Marius Lăcătuş deschizând scorul de la punctul cu var în minutul 14, pasând apoi decisiv pentru Lupescu în minutul 64.
Primul an de libertate s-a încheiat cu un galop peste San Marino, în al treilea meci din preliminariile Euro 92. După un debut de campanie cu două înfrângeri, România a câştigat cu 6-0 pe fostul stadion Naţional.
Marius Lăcătuş, la primul său meci în postura de căpitan al României, le-a oferit coechipierilor trei pase de gol în ajun de Moş Nicolae. Iată mai jos cel mai spectatulos assist din acea seară.
Schema acelei lovituri libere va fi recreată și doi ani mai târziu contra Țării Gălilor (5-1), în preliminariile pentru CM SUA 1994.
Marius Lăcătuş a marcat un gol şi a oferit cinci pase decisive în cele şapte apariţii din campania de calificare la Mondialului american, fiind esenţial efortului Tricolor, dar a fost sărit din lotul care a traversat Atlanticul.
- A fost răsplătit cu apariţia în albumul oficial Panini, aşa că apare în stickerele tututor turneelor finale din anii 1990.
Absenţa lui din lotul pentru SUA 94 n-a fost singura care a mirat opinia publică, astfel că au crescut suspiciunile despre forţarea anumitor agende de către impresarii vremii.
I-am făcut o mare nedreptate lui Marius, pe care nu mi-o voi ierta.”
Anghel Iordănescu, fost antrenor al României, sursa
Ultimele goluri pentru România
Pe 7 iunie 1995, când a fost căpitanul României pentru a opta oară şi a egalat recordul lui Iuliu Bodola, celălalt braşovean de prim rang din istoria Naţionalei, a fost şi ziua în care Lăcătuş a deschis scorul în victoria cu Israel (2-1), de la Bucureşti, din preliminariile Euro 96.
România reuşise să se claseze peste Franţa şi să obţină a treia calificarea la un turneu final în acel deceniu – Euro 1996.
După cele trei goluri marcate în preliminarii (două cu Israel, unul cu Franţa, la Bucureşti), Marius Lăcătuş a înscris ultimul său gol sub Tricolor, al 13-lea, pe 24 aprilie 1996.
În penultimul test dinaintea turneului final din Anglia, 10.000 de spectatori prezenţi pe stadionul Ghencea au aplaudat lovitura de cap a lui Marius Lăcătuş din minutul 50, care a ridicat scorul împotriva Georgiei la 4-0.
Înc-o vară, altă dramă
Când Lăcătuș a tras în minutul 4 puțin pe lângă vinclul porții franceze, România spera din nou, aşa cum o făcuse şi în Italia, şi în America, iar pe familiarul „Luptăm, luptăm, luptăm şi câştigăm!” răsuna și pe stadionul St. James’ Park.
Franţa respiră greu, Lăcătuş e cel mai faultat jucător român şi câteva desene ale Tricolorilor pe iarba stadionului din Newcastle amintesc de visul american. Mai era de luat și revanșa pentru înfrângerea de acasă, din preliminarii, cu 1-3.
Apoi o minge lungă şi înaltă spre careul nostru îl găseşte Stelea în zona nimănui, iar Dugarry înscrie cu capul cel mai nesperat gol al carierei sale. Minutul 24. Scor final.
Naționala putea redresa situaţia trei zile mai târziu, dar Bulgaria, cealaltă revelaţie de la World Cup 94, a deschis scorul repede, în minutul 3, și golul lui Stoichkov a rămas singur pe tabelă până la final.
Dacă în urmă cu şase ani Tricolorii câştigau Derby-ul Estului, acum, în Derby-ul Balcanilor, nimic nu a mers în favoarea lor și după numai trei ore de fotbal erau primii care părăseau Euro 96.
Lăcătuş n-a mai jucat şi în al 3-lea meci, cu Spania (1-2), după ce a fost înlocuit în minutul 28 al partidei precedente. Înceta să mai fie jucătorul a cărui absenţă este regretată, precum în optimile Italia 90, iar Naţionala oglindea naufragiul în care se afla şi ţara în acel an 1996.
Lăcătuş vs. Restul Lumii
Marius Lăcătuş a împlinit 33 de ani în primăvara lui 1997, iar timpul său în tricoul României era pe sfârşite.
A bifat primele minute post-Euro abia în octombrie, la Dublin, în ultimul meci din preliminariile pentru Franţa 98. Apoi, la Palma de Mallorca, în noiembrie, îl servea excelent în careu pe Gabi Popescu în minutul 82 şi egalul cu Spania încheia un 1997 invincibil pentru Națională.
Dar mai era un meci de jucat, întrucât Lăcătuş a fost selecţionat să reprezinte România în echipa Europei pentru confruntarea cu echipa Lumii de pe 4 decembrie 1997, de la Marseille.
A fost un meci unic, fiecare echipă europeană şi fiecare echipă non-europeană calificată la Coupe du Monde trimiţând un jucător pe stade Vélodrome. Avându-i coechipieri, printre alţii, pe Zinedine Zidane, Alessandro Costacurta, Fernando Hierro sau Patrick Kluivert, Marius Lăcătuş a deschis scorul chiar în minutul 1 printr-un şut necruţător din interiorul careului de 16 metri, finalizând o acţiune iniţiată de Zidane.
Echipa Lumii, cu brazilianul Ronaldo şi argentinanul Gabriel Batistuta formând un cuplu ofensiv absolut de vis, a ieşit până la urmă învingătoare cu 5-2, cei doi sud-americani marcând patru dintre goluri.
Din păcate, la turneul final din Franţa, Marius Lăcătuş a fost doar o copie ştearsă a jucătorului care nimicise URSS-ul la Bari şi hărţuise neîncetat Argentina la Napoli. Refuzul de a da mâna cu Tony Adams la finalul meciului cu Anglia (2-1) şi pumnul peste faţa lui Sami Trabelsi, căpitanul Tunisiei (1-1), au fost singurele momente din iarbă care l-au avut pe Lăcătuş în prim-plan.
Fiara începea să domine iar omul, cariera de jucător având parte de un final pe care Marius Lăcătuș îl regretă și acum.
La Stegaru' 
Foarte documentat și interesant acest ciclu cu brașovenii Naționalei României. Poate ți-ai propus deja, Răzvan, nu știu, dar consider că și Teodor Anghelini ar merita un asemenea articol, cu cele 70 de meciuri jucate în tricoul Steagului în prima divizie. Am găsit chiar și un video din martie 1974 de la amicalul Franța – România 1-0. Teodor a evoluat ca titular în acea partidă, și era încă jucătorul Steagului Roșu.
În primul rând îți mulțumesc, Sasule! Și da, chiar va fi un articol și despre Anghelini, e aproape gata. 😉
Pingback: Naționala Brașoveană | La Stegaru'
Oau… Ca vechi admirator al lui Lăcă și al idealurilor ”Golaniadei”, dar și iubitor de cercetare istorică, îți dai seama cât m-a uns la suflet materialul ăsta făcut absolu profesionist… Jos pălăria pentru împletirea istoriei socio-politice cu cea fotbalistică, absolut extraordinar materialul, foarte muncit !!!
E prima oară când realizez motivația prestației total diferite a tricolorilor cu Camerunul, în 1990. Într-o societate civilizată, Cornel Dinu ar fi fost marginalizat sau chiar ar fi făcut pușcărie pentru declarațiile alea de criminal… Incredibil, cum au avut grijă neocomuniștii să-i prelucreze ideologic până și pe fotbaliștii aflați departe, în Italia ! Dacă era vreunul dintre jucători mai rebel, anti-sistem sau mai citit, mamă ce ocazie fantastică de frondă ar fi fost, și ce erou național putea să devină cu o simplă declarație de sprijin pentru Golaniadă, acolo în Italia ! Numai că nu știu cum s-ar mai fi întors în țară :)) Ar fi devenit realitate gluma lui Lăcătuș din ajunul finalei de la Sevilla, făcută la mișto securistului ce-i păzea – „hai domn’ maior să facem o poză cu toții, că și-așa după finală rămânem pe-aici !” :))