Braşovenii Naționalei României | A fost odată-n Mexic. Capitolul II

La aniversarea a 50 de ani de la Mondialul mexican îi facem puţină dreptate portarului braşovean Stere Adamache, titularul României atunci, la Guadalajara, şi revedem în detaliu parcursul Naţionalei în America de Nord prin cronici şi opinii din presa română şi internaţională a vremii, fotografii rare şi gifuri, adică tot tacâmul necesar pentru ceva frumos.

Citește aici episoadele anterioare despre braşovenii Naţionalei.

Capitolul II


Mexico 70 a fost prima Cupă Mondială din istorie transmisă color la nivel global, prima organizată în afara Europei şi Americii de Sud, prima la care s-au permis două schimbări de echipă şi prima în care arbitrii au avut la dispoziţie cartonaşe galbene şi roşii.

Pentru microbişii români toate aceste aspecte erau într-un extrem de blurat plan secund. Mexico 70 era prima Cupă Mondială la care Naţionala României se calificase în epoca postbelică, aşa că, din partea lor, competiţia putea la fel de bine să fie transmisă prin telegraf în latina veche.

România ajunsese, în sfârşit, între cele mai bune echipe din lume!


14 mai 1970, Guadalajara. La o zi după sosirea în Mexic, Tricolorii s-au strâns pentru o poză de grup înaintea primului antrenament la baza celor de la Chivas, campionii Mexicului.

  • Sus, de la stânga: 6. Dan Coe (Rapid), 19. Flavius Domide (UTA), 3. Nicolae Lupescu (Rapid), 2. Lajos Sătmăreanu (Steaua), 11. Mircea Lucescu (Dinamo), 15. Ion Dumitru (Rapid), 9. Florea Dumitrache (Dinamo), 10. Radu Nunweiller (Dinamo), 5. Cornel Dinu (Dinamo), 13. Augustin Deleanu (Dinamo), 14. Vasile Gergely (Dinamo), 8. Nicolae Dobrin (FC Argeş);
  • Jos, de la stânga: 12. Mihai Ivăncescu (Steagul Roşu), 4. Mihai Mocanu (Petrolul), 7. Emerich Demobroschi (Dinamo Bacău), 20. Nicolae Pescaru (Steagul Roşu), 21. Stere Adamache (Steagul Roşu), 22. Gheorghe Gornea (UTA), 1. Rică Răducanu (Rapid), 16. Alexandru Neagu (Rapid), 17. Gheorghe Tătaru (Steaua), 18. Marin Tufan (Farul)

Deşi nici un „stegar” nu a jucat în vreun meci din preliminarii, trei braşoveni au zburat în final peste Atlantic cu lotul de 22 – fundaşul central Nicolae Pescaru, portarul Stere Adamache şi fundaşul dreapta Mihai Ivăncescu.

Cel din urmă a fost integralist în ultimele trei meciuri test ale României dinaintea preliminariilor, însă retrogradarea Steagului la finalul sezonului 1967/68 şi decizia lui Ivăncescu de a rămâne în B pentru a pune umărul la revenirea Braşovului l-a costat postul de titular în favoarea lui Lajos Sătmăreanu.

Apoi, deşi Ivăncescu şi Pescaru au fost între jucătorii români evidenţiaţi în meciurile test susţinute de echipa Olimpică în Polonia, Israel şi Australia, ei nu au reuşit să se adapteze condiţiilor climatice din Mexic pentru a putea atenta la locul de titular alături de Adamache.



Extrema stângă Csaba Györffy trebuia să fie al 4-lea „stegar” din lotul României, acesta fiind de altfel prezent cu selecţionata B în Mexic de la sfârşitul lui aprilie, jucând în meciurile test de la Toluca şi León cu ţara gazdă, oferindu-i o pasă de gol lui Tătaru în primul meci. O bronşită l-a scos din lot cu mai puţin de o lună până la startul Cupei Mondiale.

Chiar şi aşa, Steagul Roşu Braşov a ocupat locul trei în topul cluburilor cu cei mai mulţi reprezentanţi sub Tricolor, după echipele bucureştene Dinamo (6) şi Rapid (5). O performanţă în sine, luând în considerare faptul că „stegarii” aveau abia un an de la revenirea în Liga 1.


31 mai 1970, Estadio Azteca, Mexico City. Începe a noua Cupă Mondială din istorie. (Photo by Rolls Press/Popperfoto via Getty Images/Getty Images)

Azteca va deveni la finalul acestui mondial unul din stadioanele legendare ale lumii, dar în inimile românilor estadio Jalisco va ocupa acel loc special, întrucât gazonul arenei din Guadalajara avea să găzduiască, începând cu 2 iunie, meciurile Grupei a III-a de la Mondial, supranumită şi „Groapa cu lei de la Guadalajara”.

Vom vedea în cele ce urmează de ce s-a numit aşa.


Mai sunt 50 de minute până la începerea jocului. De sus se aude corul galeriei mexicane: „Ru-ma-nia! Ru-ma-nia!”. E, fără îndoială, un cor de simpatie pentru echipa noastră, care a cucerit destule inimi (…)”

Ioan Chirilă, „Mexico 70 – Jurnal Sentimental”, ediţia a III-a, Bucureşti, 2009

România – Anglia


Ultimele ore dinaintea primei confruntări oficiale România – Anglia au fost dominate de hotărârea luată de selecţionerul Angelo Niculescu în privinţa titularului din poarta Tricoloră.

Baronul Stere Adamache avea în spate doar un meci şi jumătate în poarta primei reprezentative şi chiar dacă în ultimele două teste dinaintea decolării spre Mexic nu primise gol de la francezi, timp de 45 de minute, şi nici de la iugoslavi, vreme de 90, toată lumea se aştepta ca titular cu Anglia să fie Rică Răducanu.

Rapidistul avusese un rol determinant în preliminarii şi impresionase şi în meciurile de pregătire din Mexic, contra echipelor de club locale, alternând mereu prezenţa între buturi cu „stegarul” Adamache. Dar în seara de 31 mai antrenorul Angelo Niculescu a dat bomba a cărei undă de şoc a făcut înconjurul lumii, iar faimosul jurnalist sportiv englez John Gibson scria:

„Adamache este preferat uriaşului de 1.93 Necula Răducanu, glumeţul playboy, care trebuia să fie trimis acasă din motive disciplinare, dar în schimb va sta pe banca rezervelor.

John Gibson, din Guadalajara, pentru presa britanică din 1 iunie 1970

Bazându-se prea mult pe statutul său de om indispensabil Rică Răducanu a fost în final sancţionat de conducătorii lotului pentru escapadele extra-sportive, iar Angelo Niculescu i-a oferit lui Stere Adamache „the biggest chance of his life in goal.” (John Gibson, 2 iunie 1970)

Însă cea mai mare şansă a vieţii lui Adamache era privită cu scepticism, atât de cei din ţară, cât şi de cei prezenţi la Guadalajara.

„Vă mărturisim că scoatera din formaţie a portarului Răducanu, capricios ca nimeni altul, a sădit în rîndul unora dintre ziariştii români aflaţi aici o sămânţă suplimentară de nelinişte.”

ziarul Sportul, 2 iunie 1970

2 iunie 1970, România – Anglia, Cupa Mondială. Ora locală este 15:54, iar peste doar şase minute, când se va da lovitura de start, va fi miezul nopţii în România. „Telespectatorii români, de dragul Mundialului şi flăcăilor noştri aflaţi acolo, au repetat de cîteva ori în această lună noaptea lungă de Revelion” (Dan Olteanu, revista Fotbal, 17 iunie 1970)

Cu douăzeci de zile înaintea decolării spre Mexic, doar Adamache şi alţi trei jucători din lot, printre care care şi Răducanu, au pronosticat o victorie la limită, cu 1-0, majoritatea celorlalţi coechipieri anticipând un 0-0 care să continue echilibrul din ultimele două întâlniri directe (0-0 la Bucureşti, în 1968, şi 1-1 pe Wembley, în 1969).

Englezii, care cosiderau că actuala echipă este mai solidă decât cea care a ridicat trofeul în 1966, erau conştienţi de planurile defensive ale României şi că în atac vom miza totul pe Florea Dumitrache, omul care împlinise 21 de ani chiar în cantonamentul mexican.

Dar când îți propui să joci la 0-0…

Suprema dorinţă a unei echipe care ţinteşte un 0-0 cu echipa Angliei, campiona mondială, e să nu greşească niciodată. Din păcate, greşeala s-a produs. Cine a greşit cel mai grav? Sătmăreanu, adică cel care a prezis înfrângerea, şi Adamache, cel care a prezis victoria.

Ioan Chirilă, idem

Şutul din minutul 65 al lui Geoff Hurst (autorul unui hattrick în ultima finală mondială) a capitalizat pe tracul general al jucătorilor români, care nu au putut menține în repriza secundă ritmul, luciditatea și atitudinea fără inhibiții din primele 45 de minute.

Geoff Hurst: „Am fost bine plasat şi după ce l-am driblat pe fundaş, am ştiut că va fi gol”. (ziarul mexican El Informador, 4 iunie 1970)

Şi vorbind despre absenţa inhibiţiilor, e un mister cum România a terminat meciul în 11 oameni.

S-a jucat tare de ambele părţi, iar Nicolae Lupescu se putea considera norocos că arbitrul belgian Vital Loraux a lăsat jocul să curgă după un tackling aşa şi-aşa în careu asupra lui Bobby Charlton, în minutul 8.

Închizătorul Liță Dumitru, mezinul lotului (20 de ani), a avut în prima repriză două intrări din spate cam de eliminare chiar și pentru standardele acelor ani, iar fundaşul stânga Mihai Mocanu a devenit un soi de bau-bau pentru jucătorii englezi, Keith Newton, Tommy Wright şi Francis Lee experimentând tackling-uri care i-au zdruncinat. Sentimentul atacantului Lee este elocvent: „I thought the bastard had broken my leg!” (sursa)

„Mingea – trece, omul – nu!”, în regia lui Liță Dumitru și Mihai Mocanu, cu participarea extraordinară a lui Francis Lee. România lăsase mănuşile la vestiare.

Contracararea superiorităţii fizice engleze prin toate mijloacele făcea parte din planul nostru. Însă ideea anihilării şi distrugerii jocului advers ne-a copleşit.

Vorba aia, când priveşti prea mult în abis…

Preocuparea reprezentativei noastre, dată fiind valoarea şi capacitatea adversarei, a fost să închidă cît mai mult drumul spre poarta lui Adamache şi să mizeze pe contraatacuri pentru a înscrie, dar poate că a mizat prea mult pe acest atu.”

Radu Urziceanu, revista Fotbal, 3 iunie 1970

Însă România nu a lovit doar în fizicul adversarilor ci și în corazonul localnicilor, Florea Dumitrache fiind Cupidonul care în minutul 21 a testat mobilitatea fundașilor englezi prin „marea fentă triplă” (Ioan Chirilă, idem)

Îngenunchierea lui Bobby Moore, căpitanul Angliei, și a lui Alan Mullery a fost primită cu aplauze frenetice de publicul mexican, televiziunea locală redând faza de zeci de ori pe parcursul Cupei Mondiale.

Dacă în prima repriză acestă acţiune a fost punctul culminant al României, după pauză Radu Nunweiller, cu trei minute înaintea deschiderii scorului, şi Emerich Dembroschi, la zece minute după, au semnat cele mai mari ocazii ale noastre prin şuturi de la distanţă, rezolvate spectaculos de Gordon Banks.

În poarta cealaltă, „mai solicitat decât Banks, Adamache a demonstrat că Niculescu a avut dreptate să-l folosească în locul lui Răducanu.” (ziarul brazilian O Globo, 3 iunie 1970).

Englezii, care ştiu mai bine ca oricine valoarea ieşirii pe centrări în mijlocul careului, au apreciat precizia şi siguranţa arătate de Adamache în acele situaţii, fie că a reţinut mingea la piept sau a boxat-o departe.


RIDICARE … Până la gol, Adamache dominase spațiul aerian al careului şi se lipise de șuturile de la distanță ale campionilor mondiali.

  • stânga: Dinu şi Mocanu nu mai pot face nimic la acest atac englez din minutul 10, în care Stere Adamache şi Geoff Hurst au prim-planul (sursa foto: coperta revistei engleze GOAL, 22 iunie 1970 via);
  • centru: Adamache prinde centrarea lui Cooper, în ciuda cocnirii în aer cu Hurst (sursa foto: Daily Mirror, 3 iunie 1970);
  • dreapta: în minutul 44 Adamache plonjează în picioarele lui Hurst pentru a tempera din nou elanul englezilor. (sursa foto: Official FIFA Report World Championship-Jules Rimet Cup 1970, Donald Ford)

ŞI DECĂDERE … Ultimele secunde ale minutului 65. La capătul unei faze în care Radu Nunweiller nu l-a incomodat prea tare pe Alan Ball, cel care a trimis mingea în careul nostru, iar Lajos Sătmăreanu a fost surprins de viteza lui Geoff Hurst, doar Stere Adamache mai stătea între speranţele României pentru un 0-0 şi răsuflarea uşurată a întregii Anglii.

  • stânga: acelaşi picior stâng care marcase în ’66 al patrulea gol al Angliei trage şi acum spre poarta noastră (sursa foto);
  • centru: Adamache este un monument al agoniei după ce Hurst (dreapta) a reușit să-l învingă. sursa foto: revista braziliană Placar din iunie 1970;
  • dreapta: „Mingea este în poartă română, Adamache îngenuncheat, şi atât de trist, în timp ce englezii sărbătoreau.” – O Globo, 3 iunie 1970

21. Stere Adamache – 2. Lajos Sătmăreanu, 3. Nicolae Lupescu, 5. Cornel Dinu, 4. Mihai Mocanu – 15. Ion Dumitru, 10. Radu Nunweiller, 7. Emerich Dembroschi – 17. Gheorghe Tătaru (16. Alexandru Neagu ’73), 9. Florea Dumitrache, 11. Mircea Lucescu (C)


La hotel, Tricolorii au revăzut meciul la televiziunea mexicană. Portarul „stegar” ar fi vrut să fie oriunde altundeva.

După gol, nimeni nu se mai uită la televizor. Adamache fumează nervos. Mă apropii de el:

– Cum a tras Hurst, Sterică? / – Cu spitz-ul. Am făcut o „foarfecă”, sperând că am să opresc mingea. Dar mingea nu m-a ascultat. / (…) – Te simţi vinovat? / – Banks ar fi recurs tot la „foarfecă”. Poate că ar fi avut mai mult noroc… Altfel…”

Ioan Chirilă, idem

Stere Adamache (stânga) salutându-se înaintea meciului cu campionul mondial Gordon Bankscare va fi declarat pentru al 5-lea an la rând cel mai bun portar din lume.

Odată cu trecerea anilor, memoria colectivă a împins în planul secund regretele post-meci ale Tricolorilor de a nu fi fost mai ofensivi, părerea lui Angelor Niculescu că din punct de vedere fizic englezii erau în altă ligă şi că un 0-0 ar fi fost maximum posibil, ori puiul de conflict dintre Dumitrache şi coechipierii care l-au acuzat de egoism.

Piramida ezitării din minutul 65 a rămas în timp cu un singur arhitect.

„Adamache aprinde o nouă ţigară şi ceva îmi spune că golul lui Hurst o să-l însoţească multă vreme.”

Ioan Chirilă, pag. 103, idem

România – Cehoslovacia


Dar timpul pentru înecarea autocompătimirii în tutun era limitat.

Titlul primei pagini a ziarului El Informador, 6 iunie 1970. „Cehoslovacia şi România se înfruntă azi”

Cehoslovacia era o ţară cu două titluri de vice-campioană mondială în palmares, un bronz european, un argint olimpic, şi obişnuită să întristeze echipa României și suporterii ei la intervale de timp regulate.

Dar nici eliminarea în optimile Italia ’34, nici bararea drumulului spre Mondialul din 1954 și cel din 1966, nici înfrângerile drastice din sferturile Euro’ 60 – nimic din toate astea nu mai conta pentru băieţii noştri.

România privea spre viitor.


Nu mai puțin de 14 văd victoria. Și toți cei 14 prevăd victoria la un gol diferență. Opt din cei 14 (Lupescu, Dinu, Dumitru, Neagu, Lucescu, Dobrin, Pescaru și Domide) au spus răspicat 2-1. Alți cinci (Sătmăreanu, Dembrovschi, Dan Coe, Ivăncescu și Tufan) au optat pentru 1-0. Al paisprezecelea, Adamache, a scris 3-2, neștiind probabil că va apăra poarta României. Pesimiștii lotului sunt Ghergheli și Răducanu, cu același scor: 0-2.

Ioan Chirilă, idem

Pentru jucătorii antrenaţi de Angelo Niculescu, alt rezultat în afara victoriei echivala cu eliminarea prematură. Cum cehoslovacii pierduseră şi ei meciul inaugural, ratând răzbunarea contra Braziliei pentru eşecul final din 1962, era totul sau nimic pentru ambele echipe.

Dar cehoslovacii nu erau complet în apele lor.

Antrenorul Jozef Marko îşi exprimase încă dinaintea zilei de debut îngrijorarea că echipa sa nu s-a aclimatizat cu Mexicul, iar treaba asta se văzuse cel mai bine în meciul cu Brazilia. După o primă repriză echilibrată, încheiată 1-1, europenii au fost alergaţi de sud-americanii în ultimele 45 de minute şi învinşi cu 4-1!

Stere Adamache antrenându-se înaintea meciului cu Cehoslovacia şi încercând să facă uitaţi demonii acelui minut 65. sursa foto: El Informador, 6 iunie 1970

În ciuda optimismului românesc, aproape toţi ceilalţi îi vedeau favoriţi pe cehoslovaci. O repriză au fost egalii Braziliei şi, în ciuda înfrângerii severe, nu abandonaseră gândul calificării în sferturi.

Startul a fost cum nu se putea mai nefericit. Ladislav Petráš l-a surprins pe Stere Adamache în minutul 3 cu o fulgerătoare lovitură de cap, iar statutul de favorită al Cehoslovaciei nu mai părea doar un calcul al hârtiei. Singura consolare putea fi găsită în faptul că cehoslovacii începuseră la fel de tare şi primul meci, acelaşi Petráš marcând în minutul 5.

Şi totuşi, cum necum, deschiderea rapidă de scor a fost o binecuvântare deghizată, pentru că „a impus românilor un stil străin naturii lor precaute. Acum erau obligaţi să atace. Acum erau obligaţi să-şi asume riscuri.” (Frank McGhee, Sunday Mirror, 7 iunie 1970)

Acum era care pe care.


Datorită acestui gol al lui Petras, nimeni, acolo jos, nu mai știe nimic.Toți sunt ca pruncii. Au uitat că România așteaptă de 40 de ani o victorie la Cupa Jules Rimet.”

Ioan Chirilă, idem

Asediul la poarta lui Vencel, aflat în mare vervă, a produs doar frustrare în primele 45 de minute, dar şi speranţă – aceasta din urmă întreţinută şi de precizia chirurgicală cu care Nicolae Lupescu l-a deposadat pe Josef Jurkanin în minutul 39, în marginea careului de şase metri, când cehoslovacul se pregătea să finalizeze un contraatac care pur şi simplu despicase linia noastră defensivă.

Doctorul” Nicolae Lupescu

Din fericire, Tricolorii au avut resursele fizice şi pshice pentru a menține ritmul ofensiv și după pauză.

În minutul 54, determinarea a dat rezultate concrete după ce Radu Nunweiller l-a găsit pe Alexandru Neagu cu o pasă pe jos în adâncime.

O fentă, un dribling, un șut, și…

  • stânga: Neagu (nr. 16), infiltrat între căpitanul Alexander Horváth (nr. 5) şi Karol Dobiaš (nr. 2), a şutat cu fineţe şi va aduce egalarea cu primul gol al României la Cupa Mondială după 32 de ani;
  • dreapta: Alexander Vencel (negru) nu poate decât privi. Pe fundal Neagu explodează de bucurie, comentatorul englez Hugh Jones, al postului ITV, descriindu-l drept „the most excited Romanian on the field!” (cel mai entuziasmat român de pe teren). surse foto: ziarele mexicane El Informador şi Esto, 7 iunie 1970
Am vrut inițial să pun un gif cu golul, dar apoi am considerat că bucuria sinceră a lui Neagu merită mai mult prime-time printre suporterii Naţionalei.

În cartea publicată la puțin timp după Mondialul mexican, Ioan Chirilă eticheta golul marcat de Alex Neagu drept „cel mai scump din istoria fotbalului românesc.”

Iar în poarta Naționalei care reușise acel gol era Stere Adamache, care prin două intervenții excepționale în ultimul sfert de oră a contribuit semnificativ la victoria așteptată de-o viață.

Dacă în ziarul Sportul de a doua zi Constantin Firănescu a preferat să pună accentul pe ezitarea lui Adamache de la golul primit, jurnalistul brazilian Ricardo Serran de la O Globo era chiar măgulitor în cronica sa din 8 iunie, scriind că „Adamache poate fi considerat un portar fără cusur (…) a sfârşit prin a garanta victoria”.

În sfârşit, Radu Urziceanu, trimisul special al revistei Fotbal în Mexic, concluziona despre evoluţia lui Stere Adamache în articolul său din 10 iunie că „în două faze extrem de periculoase din repriza secund a salvat echipa de la goluri ce păreau iminente.”


Mai întâi a fost acţiunea din minutul 76, când scorul era egal.

Bohumil Veselý, cel centrase pentru primul gol, a scăpat singur după un un-doi rapid și un ricoșeu favorabil. Apărarea noastră este prea departe pentru a-l mai ajunge. Adamache, încă bântuit de șutul lui Hurst, se decide în cele din urmă să iasă în întâmpinarea cehoslovacului. Mijlocașul de la Sparta Praga vrea să trimită mingea pe jos, cu exteriorul, dar piciorul stâng al lui Adamache, printr-o biomecanică supraumană, menține România în joc.

Un joc al centimetrilor și secundelor.

În minutul următor, 77, Neagu a fost trântit în careu de Zlocha, iar Dumitrache, după o cursă pornită din afara semicercului, a șutat la vinclul drept al porţii. Vencel a ales partea stângă.

România – 2, Cehoslovacia – 1, și totul părea ireal!

Dar cehoslovacii nu s-au împăcat vreun moment cu gândul înfrângerii, iar căderea fizică pe care Tricolorii o anticipaseră nu s-a întâmplat.

Adamache a fost la post și a reținut cu siguranță două lovituri libere, iar în minutul 89 a oprit din drumul spre vinclu bomba lansată de Zlocha de pe la 25 de metri. Big-bang-ul impactului dintre palma sa și minge s-a disipat în uralele tribunelor lui Jalisco.

Probabil cea mai subapreciată paradă din istoria fotbalului românesc.

Uniți sub Tricolor. Rapidistul Alexandru Neagu (cu pălărie) a egalat Cehoslovacia, a avut un gol anulat pentru offside, și apoi a obținut penalty-ul convertit spectaculos de dinamovistul Florea Dumitrache. „Stegarul” Stere Adamache (centru) s-a asigurat că scorul de 2-1 rămâne neschimbat.

După „acest de neuitat meci România – Cehoslovacia” (Radu Urziceanu, Fotbal, 10 iunie 1970), autografele Tricolorilor erau la mare căutare, cum bine se poate observa şi în fotografia de mai sus.

Mexicanii au îndrăgit enorm echipa României, statutul ei de outsider cât și elementul latin dând naștere unei afecţiuni care s-a manifestat şi în afara tribunelor de pe Jalisco.

Pe anumite străzi am fost întîmpinaţi de grupuri de mexicani care agitau steagul ţării noastre, iar pe o stradă din apropierea hotelului am văzut prima „ediție specială” apărută după meci: un grup de copii agitau o placardă pe care scria cu litere stîngace: România – Cehoslovacia 2-1.”

Radu Urziceanu, idem

21. Stere Adamache – 2. Lajos Sătmăreanu, 4. Mihai Mocanu, 15. Ion Dumitru (14. Vasile Gergely ’81), 3. Nicolae Lupescu – 5. Cornel Dinu, 7. Emerich Dembroschi, 10. Radu Nunweiller – 16. Alexandru Neagu, 9. Florea Dumitrache, 11. Mircea Lucescu (17. Gheorghe Tătaru ’69)


Acasă, drama celor mai mari inundanții din istoria țării era departe de a se fi încheiat, dar românii găseau un licăr de speranță și în prima victorie a Naționalei la un Campionat Mondial după patru decenii!

Tot în Grupa a 3-a eram și atunci când Deșu, Stanciu, Kovács, Vogl, Lăpușeanu și restul băieților învingeau Peru cu 3-1 la Montevideo.

După acest joc avem următoarea impresie: dacă există o echipă mică în această Grupă, ea nu este România.

revista braziliană Placar din iunie 1970

Mini-horă românească pe Jalisco după al doilea gol, cu Florea Dumitrache (centru), Alex Neagu (nr. 16) şi Emerich Dembroschi.

Succesul de pe 6 iunie 1970 însemna că România încă avea șanse de calificare în sferturile Cupei Mondiale.

Fostul jucător englez Billy Wright, primul fotbalist din lume cu 100 de selecţii, prezent în Mexic ca parte din echipa de comentatori a BBC-ului, aprecia că „echipa României nu este dinainte învinsă în partida cu Brazilia.”

România – Brazilia


Tricolorii puteau ajunge între ultimii opt chiar și cu o înfrângere la limită pe 10 iunie, dacă cehoslovacii ar fi învins a doua zi Anglia. Remiza în ambele meciuri ar fi însemnat o tragere la sorţi pentru a stabili echipa clasată pe locul doi. Vremuri!

O victorie, însă, ne făcea stăpâni pe propriul destin, iar Angelo Niculescu şi-a manifest clar intenţiile după meciul cu Cehoslovacia:

„Vrem să ne calificăm în sferturile de finală. Pentru asta am venit!”

Angelo Niculescu, El Informador, 7 iunie 1970

Englezii evidenţiau înaintea ultimei etape din Grupa a 3-a apărarea nemiloasă arătată de Tricolori cu Anglia şi flerul ofensiv care a adus victoria cu Cehoslovacia, şi erau de părere că „if they could marry the two styles, they could seriously test de Brazilians” (John Gibson, 9 iunie 1970)

Cum Brazilia nu era genul de echipă care să-şi strice firma, deşi avansase deja după 4-1 cu Cehoslovacia şi 1-0 cu Anglia, ambele echipe erau gata să arate în iarbă cel mai bun fotbal al lor.

Deși Gerson și Rivelino erau accidentați, Mário Zagallo, omul care câștigase titlul mondial ca jucător în 1962, a promis că va alinia contra României cel mai bun prim XI de care Seleção era capabilă în acel moment.


  • stânga: captură video cu Naționala aliniată pentru intonarea imnului.
  • centru: afiş oficial cu detalii despre procurarea biletelor; sursa foto: El Informador, 10 iunie 1970
  • dreapta: close-up cu Pelé purtând unul din tricourile albastre ale Tricolorilor, în posesia căruia a ajuns după ce a făcut schimb la finalul meciului cu Mircea Lucescu. sursa foto: revista Placar din 16 iulie 1971

Tricolorii aveau să transpire enorm în noile tricouri, primele 25 de minute însemnând un bombardament la poarta românească.

Rând pe rând, Jairzinho, Everaldo, Pelé, Tostão şi Clodoaldo au testat apărarea noastră, dar Adamache, prin două intervenţii bune în minutele 3 și 10, la șuturile lui Paulo Cézar și Everaldo, a amânat deschiderea scorului, iar în minutul 8 transversala ne-a făcut cu ochiul.

Minutul şi şutul la Guadalajara.

Paulo Cézar șutează, mingea prinde pământul chiar în fața porții, dar Stere Adamache acoperă bine spațiul și reține în doi timpi, fără emoții, deși Tostão stătea la pândă.

  • stânga: Adamache privește și așteaptă sosirea următorului atac brazilian.
  • dreapta: portarul României reține o nouă fază și își pune coechipierii pe atac. Dar brazilienii vor continua să vină.
Adamache va ajunge să devieze în bară cu vârfurile degetelor bomba lui Everaldo din minutul 10. (Photo by Keystone/Hulton Archive/Getty Images)

Dar era doar o chestiune de timp.

Şi tabela s-a modificat până la urmă în minutul 19, când Pelé a executat o lovitură liberă de la 20 metri prin zidul României, șutul fiind prea plasat pentru a fi interceptat de Sterică.

E surprinzător că tocmai Liță ”Vă-Rad-Pe-Toți” Dumitru (primul din stânga) i-a permis lui Jairzinho să intre încălțat și să-i fumeze țigările. Și când te gândești că în primă fază Tostão şutase peste poartă, dar arbitrul austriac Marschall a ordonat repetarea loviturii pentru că zidul încă nu era la distanţa regulamentară.

Una peste alta, golul a semănat leit cu cel prin care sud-americanii i-au egalat pe cehoslovaci în primul meci, Rivelino fiind atunci executantul. Unde mai pui că brazilienii au testat ideea şi în meciul cu Anglia, dar atunci Bobby Moore s-a pus pur şi simplu în spatele adversarului din zid, iar cu noi Pelé încercase aceeaşi schemă cu doar 10 minute înainte, doar că atunci a tras pe lângă.

România se prezentase cu lecţiile neînvăţate.

Peste puţin timp, Tricolorii au fost cu un pas în urma fiecărei mişcări braziliene, iar Jairzinho a făcut 2-0 din trei metri.

În minutul 27 un Adamache tot mai nervos şi demoralizat i-a lăsat locul între buturi lui Rică Răducanu. Prima schimbare de portar din istoria unei Cupe Mondiale.

E poezie pură această schimbare, cu Adamache dispărând în umbra din care venise Răducanu. Abia la doi ani după Mexic va mai apăra Sterică poarta Naționalei.

În meciul cu Brazilia, Adamache a apărat două mingi extrem de dificile. Poate fi părtaș de culpă cu Sătmăreanu la al doilea gol, dar – după cum ne-a declarat Angelo Niculescu – el a fost înlocuit nu pentru că ar fi fost socotit vinovat de gol, ci pentru că antrenorului nostru i s-a părut utilă schimbarea unui portar cu moralul afectat de primirea a două goluri.

Radu Urziceanu, pentru revista Fotbal din 11 iunie 1970

„Timp de 30 de minute Brazilia a dat o lecţie de fotbal românilor. Ne aşteptam la un scor fluviu”, descria John Farrow de la United Press sentimentul general al celor prezenţi pe stadion şi în faţa televizoarelor.

Dar imediat după 2-0 Tricolorii au început să combată așteptările unanime la o avalanșă de goluri în poarta lor.

Liță Dumitru, pe cât de devastator putea fi pentru integritatea fizică a adversarilor – iar Pelé a simțit și el asta – pe atât de eficient era pentru propria echipă. Pasa lui din minutul 34 l-a găsit pe Dumitrache într-o mare de tricouri galbene, Mopsul a devenit fluid între fundașii brazilieni și a înțepat mingea suficient pentru a stabili scorul pauzei și a intra în istorie: primul român care marchează împotriva a doi adversari diferiți la aceeași Cupă Mondială.


În Mexic a marcat de două ori şi şi-a arătat abilităţile atât în aer cât şi la firul ierbii. Europa de Est are puţini fotbalişti de atac ce posedă calităţile sale.

revista GOAL din 20 iunie 1970, despre Florea Dumitrache

  • dreapta: Dumitrache s-a decis mai repede decât Fontana, Brito şi Carlos Alberto despre ce are de făcut în careu;
  • stânga: brazilienii au divinizat acea generaţie, dar au ştiut să şi râdă de ei înşişi când era cazul. Atitudine de campioni mondiali.

După pauză, Rică Răducanu a amânat desprinderea braziliană printr-un plonjon spectaculos la vinclu, unde a reţinut lovitura liberă plasată de Pelé de la 17 metri, iar în ultimul minut a avut o altă intervenţie la fel de impresionantă, de această dată în faţa lui Tostão, când a blocat cu cotul un gol ca şi făcut.

Siguranţa radiată de Răducanu a dat mai mult curaj coechipierilor săi în plan ofensiv, rezultând astfel unul dintre cele mai frumoase meciuri ale Mondialului mexican.

Intervenţia din minutul 56 a fost prima dintr-o serie care a activat în folclorul fotbalistic local o nouă idee dezbătută cu pasiune şi azi: Dar cu Răducanu titular? Dilema asta e întrecută doar de absenţa lui Nicolae Dobrin, artistul incontestabil al fotbalului nostru.

Între paradele lui Rică s-au întâmplat multe, umbra tot mai lungă pe care o crea acoperişul lui estadio Jalisco tentându-i pe jucători să încânte cei 51.000 de spectatori până la ultimul fluier.

Pelé şi-a văzut golul din minutul 63 anulat după un fault în atac asupra lui Dinu, dar peste patru minute tot el a făcut dubla, profitând de o nouă ezitare colectivă a defensivei noastre, destabilizată şi de călcâiul pe spate a lui Tostão.

Dar tricolorii nu s-au descurajat şi cu șase minute înainte de final, după alte trei ocazii mari create până atunci, Dembroschi a plutit prin careul advers şi s-a conectat cu centrarea lui Sătmăreanu penru a făce 3-2.

Stelistul Lajos Sătmăreanu centrează perfect, iar Emerich Dembroschi, înaintașul celor de la Dinamo Bacău, trimite mingea cu capul printre mâinile lui Félix.

În penultimul minut, nou-intratul Gheorghe Tătaru a încercat aceeaşi execuţie care 24 de ani mai târziu va inspira golul lui Hagi de la Pasadena, contra Columbiei, dar Félix s-a redrasat la timp şi a respins cel mai frumos gol pe care România nu l-a marcat vreodată.

Desigur, succesul brazilienilor este meritat, dar această victorie a fost serios contestată de o echipă română care, aşa cum s-a întâmplat şi în meciul cu Anglia, n-a ştiut sau n-a crezut în posibilităţile sale.”

Paul Denize, France Presse, 11 iunie 1970

România oferise, într-adevăr, o replică impresionantă, iar titlul de a doua zi de pe prima pagină a cotitianului brazilian O Globo, scris cu litere de-o şchioapă, era elocvent: „VITÓRIA SUADA” (Victorie transpirată).

„Când România căuta cu disperare egalarea, la 2-1, Pelé a marcat al treilea gol al Brazilei, secvenţa fiind prinsă de Erno Schneider.” – Rică Răducanu a încercat să evite golul din minutul 67, dar era cam imposibil.

21. Stere Adamache (1. Necula Răducanu ’27) – 2. Lajos Sătmăreanu, 3. Nicolae Lupescu, 5. Cornel Dinu, 4. Mihai Mocanu – 15. Ion Dumitru, 10. Radu Nunweiller, 7. Emerich Dembroschi – 16. Alexandru Neagu, 9. Florea Dumitrache (17. Gheorghe Tătaru) – 11. Mircea Lucescu

Viaţă după Mexic


Pentru români, pasionaţi de fotbal sau nu, tracul din meciul cu Anglia, golul lui Hurst, pasa lui Nunweiller, bucuria lui Neagu, sângele rece al lui Dumitrache, tricourile albastre, iureşul brazilian din prima jumătate de oră, schimbarea lui Adamache, golurile marcate de Dumitrache şi Dembroschi, paradele lui Răducanu, absenţa unui duel Dobrin – Pelé, toate acestea vor fi poveşti pe care nimeni nu se va plictisi să le spună în următorii 20 de ani.

Dramaticele absenţe de la următoarelor patru Cupe Mondiale, chiar dacă Mário Zagallo, antrenorul Braziliei, întrevăzuse un viitor frumos pentru Naţionala noastră, au transformat Mexic 70 într-un Shangri-La al fotbalului românesc.

Am avut proba evidentă a posibilităţilor românilor în timpul partidei cu Cehoslovacia şi mai ales de-a lungul celor 90 de minute jucate în compania Braziliei. Din momentul în care românii au fost obligaţi să atace pentru că nu mai aveau altă soluţie dacă voiau să nu fie eliminaţi, am văzut atunci o echipă de foarte bună valoare, cu jucători ce nu mai aveau nimic de învăţat de la nimeni. […] jucătorii de spirit latin, ca ei, nu sînt făcuţi pentru jocul negativ.”

Robert Vergne, France Football, via revista Fotbal, 17 iunie 1970

Evaluat de săptămânalul românesc Fotbal cu notele 7 (Anglia), 9 (Cehoslovacia) şi 7 (Brazilia), Stere Adamache s-a situat cu media 7,66 între Tricolorii buni ai Mondialului, dar la periferia amintirilor.

Peste ani, contribuţia lui Adamache la expediţia din Mexic a fost minimizată, iar meritul său în victoria cu Cehoslovacia neglijat complet şi uşor-uşor uitat.

Prima şi ultima impresia, din nou, luau caimacul: Adamache era doar portarul vinovat pentru golul cu Anglia şi portarul schimbat cu Brazilia după ce a primit două goluri în 23 de minute.

Un album cu portretele celor 14 jucători români utilizați la Cupa Mondială Mexico 70. sursa: revista Fotbal, 12 iunie 1970

Antrenorul Angelo Niculescu nu a regretat niciodată titularizarea lui Stere Adamache în locul lui Rică Răducanu. Într-un interviu apărut la finalul lunii iunie în revista pe Fotbal, acesta a explicat neutilizarea anumitor jucători, cum ar fi Răducanu, Dobrin sau Coe, concluzionând că „o echipă are nevoie de aportul real al jucătorilor buni, şi nu numai de numele lor. Pe acest principiu unanim acceptat m-am bizuit şi eu, şi nu cred că am greşit.” (24 iunie 1970)

La aproape doi ani de la Cupa Mondială, şi la numai o săptămână după ce România ratase calificarea în semifinalele Euro 72 după o triplă de înaltă tensiune cu Ungaria – tot cu Niculescu antrenor – însuşi Stere Adamache punea odată pentru totdeauna ordine în ce a fost şi ce ar fi fost bine să fie, chiar dacă el considera că-şi făcuse datoria în Mexic.

„Ce bine ar fi fost ca Răducanu să fi apărat în toate jocurile, la Guadalajara, iar eu să fi apărat în cele trei meciuri cu Ungaria, adică acolo unde fiecare dintre noi ar fi fost mai bun.”

Stere Adamache – interviu acordat lui Ioan Chirilă, revista Fotbal, 31 mai 1972

Şi de asta i s-a spus Baronul!

Stere Adamache a fost primul dintre „mexicanii” plecaţi din această lume, după un accident fatal petrecut în Delta Dunării pe 9 iulie 1978.

Avea aproape 38 de ani.

A-DA-MA-CHE!

2 gânduri despre “Braşovenii Naționalei României | A fost odată-n Mexic. Capitolul II

  1. Pingback: Video cu toate paradele lui Adamache la Mexico 70 | La Stegaru'

  2. Pingback: Braşovenii Naționalei României | Italia 90, Golaniada şi Lăcătuş | La Stegaru'

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.