Aniversarea în această frumoasă toamnă braşoveană a 75 de ani de FC Braşov nu poate fi completă fără a ne aminti că a fi „stegar” nu înseamnă doar fotbal.

Înainte de a deveni în vara lui 1979 club exclusiv de fotbal, prin schimbarea numelui din Steagul Roşu în FCM Braşov, clubul de sub Tâmpa era polisportiv, adică avea mai multe ramuri sportive. Deşi fotbalul a fost, cum se spune, vioara întâi în cadrul clubului, asta nu înseamnă că celelalte sporturi şi ceilalţi sportivi care au reprezentat Steagul Roşu nu au adus partea lor de glorie la istoria clubului și că trebuie pierduţi în neantul istoriei. Să începem, aşadar, plimbarea pe aleea amintirilor. Sau să patinăm, mai bine zis.

HOCHEI

Mulţi spun că Braşovul ar fi lipsit de tradiţie hocheistică şi că echipa de azi care reprezintă oraşul în Liga Naţională de Hochei, Corona Fenestela 68 Braşov, ar fi doar un moft şi un capital electoral pentru primărie. Ceea ce mulţi dintre criticii hocheiştilor de sub Tâmpa nu ştiu este că Braşovul a dat prima campioană a României la hochei pe gheaţă. Se întâmpla în anul 1925, când Braşovia Braşov câştiga întrecerea în faţa concitadinei Colţea şi a oaspeţilor de la Bucureşti, Tenis Club Român şi Hockey Club Bucureşti, pe patinoarul de la „Olimpia”.

De menţionat şi că nici unul dintre hocheiştii care au ieşit campioni nu era de origine română, asta ca un apropo vizavi de valul naţionalist total nelalocul lui la adresa originilor celor mai mulţi dintre actualii hocheişti ai Braşovului. În ianuarie 1925, Drahédy, Csiky, Jancsika, Nagy, Gönczi, Sholtter, adică cinci secui şi un sas, făceau Braşovul campioana României la hochei. Patronul spiritual al echipei, cel care a avut iniţiativă înfiinţării unei echipe de hochei în cadrul Braşoviei, era profesorul Navrea Dragoş.

Pentru curioşi, iată şi rezultatele acelui prim campionat de hochei jucat în ţara noastră.

Hockey Club Bucureşti – Colţea 7-3

Braşovia – Tenis Club Român 3-2

Braşovia – Hockey Club Bucureşti 4-0

Tenis Club Român – Colţea 10-0

sursa: hochei.ro

Nu puteam ajunge la echipa de hochei a Clubului Sportiv Steagul Roşu fără a face această introducere, pentru că întotdeauna, atunci când vrei să ajungi undeva, trebuie să ştii de unde vii. După cel de-al Doilea Război Mondial, viaţa hocheistică a Braşovului a fost destul de instabilă. Mă refer aici la mutarea meteorică a echipei de hochei a oraşului sub patronajul diferitor societăţi. Mai întâi a fost Tractorul, în 1949, dar care nu poate câştiga campionatul regiunii Braşov  ratând astfel calificarea la Turneul Final al Campionatului Naţional.  „Vasile Roaită” Târnăveni şi CFR Sighişoara au fost partenerii de întrecere, cei din urmă fiind învigătorii seriei.

Între 15 şi 17 ianuarie 1949, Braşovul găzduieşte Turneul Final al Cupei României, iar Pationarul „Olimpia” era cel mai modern din ţară, fiind dotat cu instalaţie de nocturnă (se juca în aer liber), cu sistem audio şi o capacitate de 4000 de locuri. Oraşele care s-au întrecut pentru câştigarea trofeului au fost: Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Sighişoara, Braşov şi Miercurea Ciuc.

În 1950, hocheiul trece sub patronajul Steagului Roşu Braşov, iar primul meci jucat de „stegari” a fost o victorie categorică, 11-1, în faţa echipei CFR Sighişoara. Din păcate, informaţiile privind echipa braşoveană din acest meci tind spre zero. Totuşi, în perioada 10-18 ianuarie, Braşovul găzduieşte Campionatul Naţional, la care participă şase echipe împărţite în două serii a câte trei. În Seria a doua, Steagul Roşu încrucişa crosele cu IPEIL Miercurea Ciuc şi CSU Braşov. Din nou informaţiile sunt minime, însă ştim că „stegarii” reuşesc să obţină calificarea la Turneul Final, unde aveau să mai joace RATA Târgu Mureş, Petrolul Ploieşti (Seria I) şi IPEIL Miercurea Ciuc.  S-a jucat fiecare cu fiecare, iar „stegarii” reuşesc un 5-5 cu viitori campioni, RATA Târgu Mureş, detaliile privind celelalte rezultate braşovene din cadrul Final Four-ului din 1950 fiind necunoscute, dat fiind că sursa informaţiei este site-ul djstmures.ro, unde în prim-plan se află performanţele realizate de echipele mureşene. Totuşi, foarte posibil ca „stegarii” noştri cu patine să fi obţinut titlul de vicecampioni sau bronzul.

După acest an a început decăderea hocheiului braşovean. În ciuda rezultatului foarte bun obţinut la Turneul Final, echipa mai rămâne doar câțiva ani ancorată de Steagul Roşu, apoi îşi continuă periplul pe la diferite societăţi, numindu-se când Progresul, când Flacăra, când Dinamo, revine la Tractorul, apoi Petrolul, dar tot acest dute-vino nu putea nicicum să menţină hocheiul braşovean în elita ţării. După ’90, echipa se numeşte Aripile Braşov dar dispariţia patinoarelor din oraş duce şi la dispariţia hocheiului ca sport jucat la Braşov.

Vine, însă, anul 2007 când o echipă care reprezintă Braşovul ia fiinţă, dar joacă în pribegie dată fiind lipsa unui patinoar adecvat sub Tâmpa. În ianuarie 2010, la 61 de ani de când presa vorbea la superlativ despre Patinoarul „Olimpia”, Patinoarului „Olimpic” şi-a deschis porţile pentru a duce tradiţia hocheistică a oraşului de la poalele Tâmpei mai departe. Un merit în perpetuarea acestei tradiţii îl are şi Steagul Roşu Braşov, prin acel Final Four onorabil reuşit în 1950.

LUPTE GRECO-ROMANE

Când vorbim de lupte, sloganul „tari ca munţii” merge direct la ţintă. Pentru a ajunge campion în această disciplină, nu îţi trebuie doar forţă brută. E drept, te ajută şi ea, dar îţi mai trebuie şi coordonare, precizie, echilibru şi gândire. Toate astea, în tandem cu forţa fizică, te vor face un fel de munte în versiune umană.

De-a lungul istoriei, Steagul Roşu Braşov a avut parte de „munţii” săi. Ioan Bărbătei sau Ludovic Ambruş fiind doi dintre gladiatorii „stegari”. Să-i luăm, dară, pe rând.

Ioan Bărbătei (30 septembrie 1947 – 8 ianuarie 2011), originar din Brăila, ajunge la Steagu’ în anul 1961, pentru ca patru ani mai târziu să devină vice-campion naţional la juniori. În 1972, deci după 11 ani sub culorilor clubului Steagul Roşu, Ioan Bărbătei câştigă împreună cu coechipierii săi titlul naţional la seniori pe echipe. În ’73 ajunge pe malul mării, la clubul Hidrotehnica Constanţa, unde obţine iarăşi titlul de vice-campion al României.

Retras din activitatea sportivă, acesta s-a stabilit în Dobrogea, activând ca antrenor. Experienţa acumulată în cei 11 petrecuţi ca luptător sub Tâmpa l-a ajutat din plin în 2001, când echipa antrenată de el, LSS-CSŞ 2 Constanţa, a cucerit titlul naţional.

sursa: cugetliber.ro

Ludovic Ambruş, născut pe 17 septembrie 1946, în localitatea Mitreşti, judeţul Mureş, a devenit în anul 1961 vice-campion mondial la Campionatele Mondiale de la Sofia, reprezentând clubul Steagul Roşu Braşov.

CICLISM

Unul dintre fondatorii clubului sportiv al Uzinelor „Astra” Braşov, Traian Chicomban, a fost, pe lângă jucător în prima echipă de fotbal a clubului, şi unul dintre cicliştii de legendă ai României. Cum aşa? Foarte simplu! A participat la nouă ediţii ale Turului Ciclist al României (Micla Buclă pentru pasionaţi), fiind cel mai longeviv participant din istorie.

La primele două ediţii ale Turului, în 1934 şi 1935, a reprezentat Braşovul, pentru ca la ediţia a III-a, 1936, ediţia cu cel mai lung traseu din istoria competiţiei, să reprezinte Uzinele „Astra” Braşov. După ediţia din 1936, Turul Ciclist al României s-a întrerupt, fiind reluat abia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1946 mai exact. În acel an, Traian Chicomban se clasează pe locul doi în cursa „Cupa Victoriei” (aflată la a doua ediţie), graţie celor cinci victorii de etapă obţinute. În 1950 devine campion naţional de fond, fiind ultimul succes repurtat sub culorile Steagului înainte de fi transferat la Tractorul, pe care-i reprezintă la Micla Buclă din 1954, acesta fiind ultimul tur al României făcut de Traian Chicomban.

Nae Chicomban, fratele mai mare al lui Traian, participă, împreună cu fratele său la prima ediţie, cea din 1934, a Turului României. Din 1936 reprezintă echipa clubului Uzinele „Astra” Braşov pentru care câştigă trei titluri naţionale de fond în 1941, 1942 şi 1943 şi două titluri naţionale de ciclism în 1945 şi 1946. Sfârşitul de carieră îl găseşte obţinând bronzul la Turul Ciclist din 1946, ca reprezentant al lotului României. Excelează şi pe scena internaţională, obţinând cu echipa României locul 1, în 1949, la Turul Poloniei. Ultimul succes vine în 1951 când câştigă argintul în Micla Bucla ca reprezentant al Steagului Roşu Braşov.

Sub îndrumarea celor doi fraţi Chicomban, tradiţia ciclistă a Braşovului a fost continuată de către Ion Cosma, care însă, după doar doi ani petrecuţi la Steagul Roşu (1956, 1957), este nevoit să plece la Bucureşti şi să pedaleze sub culorile clubului Dinamo. Va petrece următorii 17 ani în Capitală, impunându-se ca unul dintre cei mai buni ciclişti ai ţării, cu 17 titluri naţionale şi două Tururi ale României câştigate în 1959 şi 1961. Cele două cluburi de origine îndoielnică din ţara noastră, Dinamo şi CCA-Steaua, îşi întindeau tentaculele pentru a acapara supremaţia în toate sporturilor, nu doar în fotbal.

TENIS

„Am pus mâna pe racheta de tenis în acea zi de 5 mai pentru că nu prea exista sport pe care să nu-l fi încercat… Jucam tenis de masă, jucam hochei pe gheaţă, ca să nu mai vorbesc de fotbal, baschet sau volei. Dacă vreţi, eram atât de îndrăgostit de sport în general, încât nici n-am avut timp să meditez la ceea ce numim astăzi culorilor clubului. Aşa se explică faptul că am jucat hochei în echipa Spartac Braşov, la 12 ani, apoi am trecut la Tractorul, iar, prin 1955, la Steagul Roşu. Între timp am jucat baschet şi volei la Steagul, tenis de masă la Tractorul şi fotbal la C.F.R. sau, mai apoi, Dinamo”. Relatarea aparţine unuia dintre cei mai mari tenismeni români din istorie, braşoveanul Ion Ţiriac, şi apare în cartea „Ar fi fost prea frumos”, scrisă de inegalabilul Ioan Chirilă.

Povestea felului în care Ţiriac a început tenisul este mult prea fascinantă pentru a nu fi redată, cuvânt cu cuvânt, din carte.

” Despre tenismenii australieni se spune (admirativ) că, până să fi jucat tenis, au făcut o sută de alte sporturi. Noi, copiii braşoveni de pe străzile Castelului, Tache Ionescu sau Mureşenilor, am făcut cam tot atâtea sporturi, plus ascensiunile pe Tâmpa, ceea ce în Australia nu prea întâlneşti la tot pasul.

După debutul din ziua de 5 mai (datorat, în fond, faptului că nu am găsit în ziua aceea palete şi fileu de tenis de masă), am venit pe teren în următoarele două zile. La 9 mai, de ziua mea, s-au întâmplat două evenimente hotărâtoare pentru mine: 1) am jucat un set cu un doctor, Bădulescu, şi am câştigat cu 6-1, şi 2) am primit, la terminarea setului, oferta de a semna pentru secţia de tenis a Steagului Roşu. Oferta mi-a fost făcută de antrenorul Turuşanco, care a asistat, din întâmplare, la „meciul” meu cu doctorul Bădulescu şi avea nevoie de un junior (sau de „un loc patru”, ultimul de altfel) pentru Steagul Roşu.

Bineînţeles că oferta am primit-o imediat. Repet, nu pentru că m-aş fi simţit atras, ci pentru că nimic din ceea ce era sport nu-mi putea fi indiferent.

La vreo zece zile după 5 mai, m-am supus de bună voie celei mai grele intervenţii „chirurgicale” din cariera mea de sportiv. Cu această ocazie, antrenorul Turuşanco a izbutit să mă convingă că racheta trebuie ţinută de capătul cozii, şi nu de mijloc.

După două-trei săptămâni de încercări şi potriveli, am intrat în echipă. Ţin să precizez că încă din primul moment m-am gândit numai şi numai la victorie. Frumuseţea loviturii nu m-a interesat deloc.

De ce? Pentru simplul fapt că mie nu mi-au plăcut niciodată socotelile încurcate. Din ziua în care Turuşanco mi-a spus că voi juca la Steagul Roşu, am fost urmărit de un singur gând: să mă achit cât mai curând posibil în faţa Steagului. Vă daţi seama, cred, că în această situaţie nu am avut timp să-mi şlefuiesc racheta. Ştiam un singur lucru: că trebuie să arunc mingea cât mai departe, spre linia de fund, şi să adun puncte.

După numai două luni, am reuşit să mă achit de datorie, câştigând în meciul cu Târgu Mureş punctul care menţinea Steagul în divizie. A fost un meci foarte ciudat. Adversarul meu, doctorul Hintsch, avea 20 de ani de tenis. Eu abia împlinisem două luni… Jocul a durat patru ore şi jumătate. Am alergat după toate mingile, Mi-am însângerat coapsele, patinând pe zgura aspră. Am scos (sau am încercat să scot) toate stopurile, m-am dus după toate smash-urile, mi-am răsucit picioarele în o sută de contrepieds-uri, dar am câştigat. În cele patru ore şi jumătate am fost obsedat de un singur gând: mingea peste plasă. La terminarea celor patru ore şi jumătate de joc, doctorul Hintsch a avut un şoc din cauza căldurii de nesuportat. A fost, de altfel, ultimul meci pe care l-a jucat. După această partidă, braşovenii mei s-au împărţit în două tabere. Unii erau de părere că am să ajung jucător mare, dar cei mai mulţi spuneau că ar fi mai bine să mă apuc de 800 de metri plat sau, încă şi mai bine, de 3000 m obstacole.

Cu toate că victoria la doctorul Hintsch a făcut să se vorbească despre „băiatul care dă înapoi toate mingile”, n-aş putea spune că în ziua aceea m-a cucerit tenisul. Eu eram îndrăgostit, în continuare, de hochei şi abia aşteptam venirea iernii”.

Într-adevăr, Ion Ţiriac era un hocheist împătimit. Povestioara asta cu prima experienţă la fileu se întâmpla în 1955. După menţinera Steagului Roşu în prima divizie, Ţiriac a fost selecţionat la lotul naţional, trebuind astfel să ia calea Bucureştilor unde se antrena zi de zi „pentru a nu mai fi doar băiatul care aleargă după orice minge”. Totuşi, revenirea în oraşul natal, iarna, însemna un singur lucru: ascuţirea patinelor şi alergarea pucului la patinoar. În 1964, la Jocurile Olimpice de iarnă de la Innsbruck (Austria), Naţionala de hochei a României, aflată la prima participare olimpică, îl avea în primii şase şi pe… Ion Ţiriac.

La numai trei ani după Innsbruck, Ion Ţiriac juca finala Cupei Davis împotriva Statelor Unite ale Americii, avându-l coechipier pe nu mai puţin celebrul Ilie Năstase. A fost prima finală din seria celor trei disputate de România în faţa SUA, toate pierdute, din păcate. Rămân totuşi succesele repurtate la Roland Garros, Foro Italico, Philadelphia sau Monte Carlo, care l-au impus pe hocheistul Ion Ţiriac drept unul dintre cei mai buni tenismeni ai lumii. Şi totul a început la Steagul Roşu Braşov.

RALIU

Brașovul ar merita fără doar și poate supranumele de „Oraşul Motoarelor”, dată fiind importanţa pe care a avut-o în dezvoltatea competiţiilor auto din ţara noastră.

„Din iniţiativa Clubului Sportiv Steagul Roşu, s-a desfăşurat în ziua de 28 noiembrie a.c. prima competiţie turistică de automobile (Rallyu) deschisă tuturor conducătorilor auto din Regiunea Braşov”, nota publicaţia Steagul Roşu în numărul său de miercuri, 15 decembrie 1965.

A fost, în fapt, „Cupa Steagul Roşu” la automobilism, iar raliul a avut următorul traseu: Braşov – Sf. Gheorghe – Miercurea Ciuc – Sf. Gheorghe – Braşov. Acesta raliu a avut loc şi în următorii ani, până la înfiinţarea Raliului României.

Şi aşa a început totul. „Prima ediţie a competiţiei organizată de braşoveni a fost înscrisă în chiar ediţia inaugurală a campionatului naţional, cea din 1969. Aceea însă nu s-a intitulat nici raliul Zăpezii şi nici al Braşovului. Sau să aibă asociat numelele vreunui sponsor. Aşa ceva, pe atunci, era absolut utopic. Şi nici nu a fost etapa de deschidere sau închidere a campionatului. Competiţia s-a numit “raliul Narciselor”, după numele florilor ce creşteau din abundenţă într-o poiană devenită celebră din acest motiv. Devenită loc de pelerinaj pentru mulţi turişti. Ea se afla în proximitatea Făgăraşului. De acolo s-a şi dat plecarea. Mai exact de la cabana Sâmbăta, unde au fost cazaţi sportivii şi oficialii. Pe 7 iunie, la ora 20 fix, toată lumea ia parte la o sedinţă tehnică, ce se continuă cu discuţii şi schimburi de impresii între participanţi. Era o cu totul altă atmosferă, de camaraderie şi plăcere, specifică perioadei de pionierat şi timpurilor. Unde mai puneţi că s-a dormit în camere cu câte 20 de paturi! În care a continuat seria glumelor şi poveştilor. Deşi la ora cinci a dimineţii toată suflarea urma să fie lângă maşini, gata de plecare. Îi aştepta o întrecere de 525 km., ce avea startul tehnic la Făgăraş. Iar pe road book erau înşirate localităţi precum Şinca Nouă, Râşnov, Pârâul Rece, Predeal, Oneşti, Comăneşti, Bacău, Măgura, Oituz, urmând ca sosirea să aibă loc, fireşte, în Braşov.” Nicolae Cosmescu, autorally.ro

În 1970 „deşi întrunise sufragiile participanţilor, în sezonul următor raliul lipseşte din calendar! Absenţa însă nu va fi de durată, iar revenirea va fi triumfală, prevestindu-i un destin de excepţie.” (Nicolae Cosmescu, autorally.ro). Într-adevăr, din 1971 raliul de la Braşov avea să intre definitiv în istoria sporturilor motorizate din ţară (şi îndrăznesc să spun din Europa), ca singura cursă ce are loc pe timp de iarnă. Această caracteristică a dus şi la adoptarea unui nume care să se potrivească cu tonul cursei: Raliul Zăpezii.

În zilele noastre, pentru a supravieţui exigenţelor tot mai mari în materie de organizare, raliul de la Braşov a luat numele unui important dealer automobilistic local, numindu-se Tess Rally.

Pe lângă rolul de oranizatori de marcă jucat de braşoveni, localnincii noştri au turat motoarele la maxim pentru a se impune şi la capitolul „Campioni”. Pe Aurel Puiu (Campion Absolut) şi Horst Graef (campion la viteză în coastă) i-am amintit deja. Nu pot încheia această trecere în revistă fără a-i aminti şi pe Ludovic Balint sau Dan Gârtofan. Primul a dominat raliurile din ţara noastră în anii ’80 (şapte titluri de Campion Absolut!), fiind socotit ca unul dintre cei mai buni (dacă nu chiar cel mai bun!) pilot român din istorie. Cel din urmă, Dan Gârtofan, duce mai departe tradiţia de aproape cinci decenii a braşovenilor în raliu, încoronându-se în 2004 şi 2007 Campion Absolut al României. Unde mai pui că este şi suporter al FC Braşov, fiind prezent la meciurile „stegarilor” ori de câte ori îi permite timpul.

ATLETISM

Pentru realiza un „full circle” al amintirilor legate de UAB-Steagul Roşu, se cuvine să închei cu… începutul. Suntem în anul 1938, şi nou-construitul stadion „Tineretului” din Braşov este gazda unei competiţii de atletism pentru copii şi juniori. Printre participanţii care se aliniază la startul cursei de 60 de metri plat se numără şi Ovidiu, un copil de numai 12 ani, legitimat la Uzinele „Astra” Braşov. Acesta aleargă foarte bine şi reuşeşte să câştige cursa, fiind primul succes al carierei sale. Pe podiumul de premiere este răsplătit cu o plachetă cu… bomboane, un fel de medalie de aur a copilăriei. Numele complet al copilului este Laurian Ovidiu Taus.

După continuarea carieriei sportive la Cluj, în paralel cu studiile de la Facultatea de Medicină, şi la Bucureşti, Laurian Ovidiu Taus se impune ca unul dintre cei mai reputaţi medici sportivi din ţară şi, mai apoi, din Europa, îndeplinind din anul 1960 (!!!) şi rolul de medic al FC Braşov.

În această frumoasă toamnă braşoveană, în care parcă şi Tâmpa s-a îmbrăcat în haine de gală mai deosebite ca niciodată, două lucruri au rămas neschimbate de-a lungul a 75 de ani. Chiar dacă astăzi memoria colectivă reţine doar fotbalul, cuvintele „Club” şi „Braşov” sunt sensuri ale continuării unei tradiţii măreţe. Clubul Sportiv Uzinele „Astra” Braşov, Clubul Sportiv Steagul Roşu Braşov, Fotbal Club Muncitoresc Braşov şi, în final, Fotbal Club Braşov sunt nume care vorbesc, la o singură şi rapidă citire, despre ce au însemant cei 75 de ani de sport sub Tâmpa: reuşite, înfrângeri, împliniri şi decepţii, în ring, în sală, pe patinoar, la fileu, pe gazon sau pe macadam. Au trecut 75 de ani şi nenumărate generaţii care s-au bucurat şi au trăit sportul alături de eroi moderni. Nouă, celor de azi, nu ne rămâne decât o singură misiune, aparent simplă: să ne amintim.

---