De aproape 11 ani de când vin la meciuri pe „Silviu Ploeşteanu”, toamna, vara, iarna şi primăvara, am găsit mereu la stadion „parfumuri” ce nu le vreau dispărute vreodată.

E atât de ciudată senzaţia, încât e aproape inexplicabilă. Dar pe bune, hai să ne oprim două secunde şi să ne amintim. Te-ai urcat în 5 sau 22 şi ai plecat spre stadion. E „parfumul” acela de motorină. În zilele toride „parfumul” cauciucurilor încinse îţi invadează nările. Iarna, cristalele de gheaţă de pe geamul autobuzului îţi îngheaţă plămânii. Fata care se aşează lângă tine şi te priveşte cumva amuzată (sunt 25 de grade afară şi tu ai un fular la gât) s-a dat tocmai în zi de meci cu cel mai fin parfum al ei. La naiba! De ce tocmai azi? „Parfumul”  rujului ei roşu… Îmi pare rău, iubito, dar e zi de meci, poate ne vom mai întâlni întâmplător altădată. Ţesătura fularului parcă arde sub soarele fericit. Iarna, la -10 grade, fularul tău devine parte din faţa ta. Simţi în el „parfumul” tuturor meciurilor. Retrăieşti tot ce-a fost şi-ţi aduci aminte de ce credeai că ai uitat. Orice ar fi, n-ai cum să uiţi de ce în acea zi mergi spre stadion. Uşile autobuzului se deschid, pui piciorul jos şi apoi ridici privirea. Iată-l! Stadionul! De undeva din depărtare, simţi „parfumul” hameiului şi malţului. Vine din bodegile uitate de lume în cursul săptămânii dar care acum  sunt supra aglomerate. Şi cum te aproprii de stadion, „parfumul” creşte în intensitate. La început erai dus de taică-tu. Era proaspăt bărbierit, că doar îşi ducea fiul la stadion pentru prima dată. Persista „parfumul” spumei de ras pe obrajii lui. Chiar dacă-ţi transpira palma, îl ţineai strâns de mână. Lumea părea mai mare decât o credeai până atunci. Îl priveai de undeva de jos şi parcă era un gigant, cu geaca lui de piele neagră. Ah, „parfumul” acela al gecii de piele. Acum eşti singur. Bătrânu’ nu mai are timp de stadion. Sau nu mai e. Oricum ar fi, simţi „parfumul” ţigării sale înainte să pleci de acasă. Te priveşte când crede că tu nu eşti atent şi zâmbeşte în timp ce trage un ultim fum din ţigară. „Parfumul” mamei când îţi pregăteşte senvişurile pentru o nouă deplasare.

Cum ziceam, nu mai eşti cu el. Eşti singur. Înainte păşeai în bodega înceţoşată cu fum de ţigări ieftine de mână cu el. Acum intri în ea ca un bărbat. „Parfumul” din lemnul scaunelor vechi nu s-a schimbat. Acelaşi „parfum” ud, plin de ţigări, bere sau o cinzeacă de ceva. „Parfumul” feţelor de masă din muşama. Eşti acasă. Băieţii te salută. Îi saluţi şi tu. „Parfumul” steagurilor de nailon se împleteşte cu „parfumul” celor din ţesătură de modă veche. Cineva varsă din halba înspumată peste un steag. Îi dă botezul. Vopseaua neagră şi berea blondă… divin. „Parfumul” sărat al cojilor de alune îţi desfundă nasul. Gâtul de bere te răcoreşte. E zi de meci. Sunt orele de dinainte. Simţi că nimic rău nu se poate întâmpla.

Ieşiţi din bar cântând. Bătrânii de odinioară, care au fost acolo când ai intrat în bar pentru prima dată dus de mână, vă privesc nostalgic. Ridică halbele ca într-un semn că datoria lor de a duce spiritul mai departe s-a îndeplinit. Într-o privire îi cuprinzi pe toţi. Moşu’ cu mustaţa deja căruntă şi cu puloverul pe care scrie numele clubului. Nu ai cum să nu simţi „parfumul” ţesăturii vechi de decenii. Bumbacul, ţigara, berea, motorina şi nopţile pierdute pe un tren lent sunt toate în pulovărul său. Lângă el, un alt tip duhneşte a cinzeacă înmulţită cu 100. Privirea îi este însă limpede. Are cozorocul de la şapcă strâmb. Se vede că anii au trecut peste şapca lui. Au trecut cu bune, cu rele, cu drame şi bucurii indescriptibile. Şapca aia cu cozorocul strâmb păstrează „parfumul” a tot ce-a fost.

Te îndrepţi spre poarta de intrare şi „parfumul” de seminţe prăjite a ţigăncilor te izbeşte brutal, dar nostalgic. Cine nu cântă, mănâncă seminţe. Sau îşi umple buzunarul pentru a le arunca mai apoi în jucătorul advers venit să bată un corner. Sau în tuşierul care a uitat să ridice fanionul. Sau l-a ridicat prea repede. Oricum ar fi, opţiunile sunt nelimitate.

Vine apoi „parfumul” porţii de metal. Fierul scorojit şi ruginit păstrează amprentele tuturor celor care au trecut vreodată pe acea poartă. Oameni care au căutat un punct de sprijin pentru a sta în picioare când aglomeraţia la porţi era fanatică. Oameni care au bătut cu pumnul în fierul porţilor şi barelor de supărarea unui meci terminat altfel decât trebuia. Simţi dintr-o singură suflare „parfumul” bucuriilor şi tristeţilor.

Şi azi e aglomeraţie. Oare o fi şi fata aceea din 5, cu parfumul ei uluitor aici? Slabe şanse. Încerci să cuprinzi atmosfera dintr-o privire. „Parfumul” frunzelor de toamnă ce cad din plopii din jurul stadionului sunt semn de victorie. Intri pe poartă într-un final. Urci treptele spre tribună. Asfaltul scărilor miroase a prăjit. S-a încins betonul stadionului. Sângele îţi vuieşte în cap şi inima bate din ce în ce mai tare. După 11 ani, senzaţia este aceeaşi. Ultimul pas spre peluză sau tribună, ridici privirea şi iată stadionul. „Parfumul” scaunelor de plastic. „Valuri” de fum de ţigară se revarsă dinspre Tribuna a doua şi învăluie stadionul. Inspiri adânc şi dai verdictul: aceleaşi ţigări ieftine. Ţii ochii închişi şi mai inspiri o dată. „Parfumul” aerului de după ploaie, al meciului de la şase seara. „Parfumul” gazonului de la 11 dimineaţa. „Parfumul” înecăcios şi acru al fumigenelor, lumina feerică a torţelor. „Parfumul” diluantului. „Parfumul” mâinilor încă murdare de vopsea. „Parfumul verdelui”. „Oare am murit şi am ajuns în rai?”, te întrebi. Nu, dar mai aproape decât acum n-ai cum să ajungi cât trăieşti.