Astăzi, blogul ăsta împlineşte zece ani de când a fost lansat. Robert Ilyés purta tricoul cu numărul zece pe-atunci, în prezent îl poartă tânărul Ştefan „Tâmplarul” Nicolau.

Dacă mai meşteresc un pic la matematică, o parte din lotul actual desena bastonaşe când publicam primele articole aici, iar noi suporterii, ultraşii din galerie, începusem deja al 2-lea sezon în care frecventam cu religiozitate Crossroads (Lungă colţ cu Carierei), atât înainte cât şi după fiecare meci acasă. Şi când s-a mutat barul pe Lucian Blaga, tot Crossroads obişnuiam să-i spunem, dar apoi, încet-încet, ne-a intrat în vocabular Rockstadt.

La Cross s-au tras la sorţi grupele şi s-a stabilit programul primei ediţii a Turneului Ibrahim Dossey. Mi s-a părut mereu o idioţenie prejudecata că fotbalul şi rock-ul nu preau ceva în comun, aşa că am căutat să o combat cu fiecare ocazie ivită.

N-aveam o idee prea clară cu menirea blogului. Voiam doar să am un loc unde să scriu despre Steagu’ ceea nu găseam în altă parte şi să public chestii din trecutul echipei. Eram ofticat că partea asta de istorie „stegară” era într-un fel ceva tabu. Am democratizat treaba asta şi am scos în evidenţă o mulţime de poveşti. Aici a devenit populară istoria culorilor, traseul exact în câştigarea Cupei Balcanice sau povestea triplei cu Espanyol Barcelona, şi doar pe blogul ăsta găseşti listele „stegarilor” cu cele mai multe meciuri jucate şi goluri marcate. Mulţam, Sasu, Aron, Laci şi Adi Micşunica pentru ajutorul statistic! Mai lipseşte o carte care să onoreze totul aşa cum se cuvine. Poate va veni într-o zi şi ea.

Până atunci, există cartea asta, despre visul cel mai cel al oricărui suporter: să joace pentru echipa sa. Nu e cea mai bună, dar v-a plăcut pentru că e despre noi. Textul cu parfumurile v-a dat la sentiment grav, iar peste un timp GSP-ul a zis, „bă, ăsta e cam cel mai bun blog sportiv al anului”. Dar, merci!

Textul ăsta cu fiţe filosofice e printre cele mai cele mai citite din istoria blogului, mulţi ajungând aici căutând „eseu fotbal”. Asta mă face să cred că am ajutat un număr generos de copii la teme. Cu plăcere, dragilor!

Şi mulţam oricui de-a lungul anilor a zis să-şi rupă din timp ca să îmbogăţească istoria asta frumoasă cu propriile amintiri şi trăiri. Pe mulţi dintre voi am avut plăcerea să vă întâlnesc şi faţă-n faţă, chiar să bem o bere, două, trei, să vedem nişte meciuri şi să băgăm nişte cântări. Concertul de pe terasă La Ţiganu’, în seara de după primul antrenament al echipei suporterilor, e legendar.

Mi-a plăcut la nebunie partea asta de istorie vizuală şi de asta Sony Stegara, camera cu care am captat mare parte din istoria perioadei 2009-2016, are mai multe intervenţii decât unii aşa-pretinşi ultraşi. Şi aşa au ieşit video-urile din seria Stegari, expoziţia virtuală cu fotografii făcute de-a lungul anilor pe stadion sau filmul documentar „În Deplasare”. Vă daţi seama cât de naiv am fost să-l trimit la Cannes? Partea şi mai haioasă e că ăia s-au deranjat să-mi trimită o scrisoare politicoasă cum că filmul, din păcate, nu s-a calificat pentru concursul de scurt metraje. Dar într-un depozit la Cannes există un DVD cu filmul ăsta :)))

De mult tot zic că o să-l reeditez. Să revăd ce-am lăsat pe dinafară la primul cut şi poate să iasă cu câteva minute mai lung, să-i bag nişte muzici care n-au probleme de licenţă audio, practic să aplic ce-am mai învăţat în anii ăştia. Şi-apoi poate-i fac şi o proiecţie ca lumea, şi poate iese şi expoziţia aia foto la print, şi poate cândva istoria stegară şi a fotbalului braşovean o să fie cuprinsă între paginile unei cărţi.

Atâtea vise câte meciuri mai avem de văzut în viaţa asta.

Blogul ăsta a fost acolo pentru facerea oficială a imnului şi v-a băgat în cap că Pescaru, Györffy, Ploeşteanu, Adamache, Cadar şi atâţia alţii şi-au dedicat viaţa pentru ca în oraşul de sub Tâmpa să fie o echipă mare. Blogul ăsta a pus suporterii stegari în prim-plan şi i-a făcut să simtă că nu aparţin vreunei subculturi obscure, ci că pot fi mândri oriunde merg de culorile pe care le poartă.

Aşa că înţelegi de ce e greu să nu fiu un pic emotiv.

Îţi mulţumesc că ai trecut pe La Stegaru’ şi îmi doresc ca următorii zece ani să-ţi aducă măcar vreo câteva vise împlinite şi o mulţime de poveşti frumoase. Iar atunci când îţi va fi greu şi vei crede că n-ai să mai râzi vreodată, să ştii că o zi senină va urma şi după cea mai întunecată noapte.

Păstrează-ţi speranţa.