Dacă v’odată o să deschid în buricul târgului (sau pe Lungă, De Mijloc sau Mihai Viteazu’) un bar dedicat suporterilor care se va numi indubitabil „La Stegaru’ ” şi va avea firmă luminoasă deasupra intrării, o să am, pe lângă meniul cu vinuri „Stere Adamache”, cele 11 specialităţi ungureşti „Gyorffy” şi menul pescăresc „Nicolae Pescaru”, şi o grămadă de antichităţi prin barul ăla. Gen programe de meci, fulare, steaguri, cărţi despre fotbal, DVD-uri, bilete de meci, din astea. Başca mă gândesc să fac un separeu şi pentru fanii altor echipe, de la noi sau de-a afară, un fel de sector al oaspeţilor.

Dar, dintre toate, un loc special îl vor ocupa fanioanele. Cum îs cele două de mai jos.

E o distanţa de cam 25 de ani între ele şi le leagă „Braşovul” şi culorile. M-a amuzat o chestie spusă de unul dintre prietenii mei după ce Patronul a schimbat iar antrenorul: „asta e deja FC Nicolaie, nu mai e FC Braşov”. Dacă judecăm la rece, cumva are dreptate. Când vre-o dată au avut suporterii plătitori de abonamente şi bilete vre-un cuvânt de spus în legătură cu deciziile conducerii pentru a face „club” să însemne cu adevărat ceva?

Steagu’, că vrem sau nu să recunoaştem, se duce încet pe p”¤a şi lumea se întreabă de ce tribunele lui „Silviu Ploeşteanu” sunt mai mult goale. Stabilitate – deloc. Identitate – în dubii. Apropiere de comunitate – aproape zero. De aceea aş vrea ca-n viitorul cel mai apropiat bar-muzeul ăsta să existe, pentru că acolo s-ar concentra întreaga esenţă a steagomaniei şi, cine ştie, poate vor urma şi alte forme de manifestare a rezistenţei spiritului „stegar”.

Până una alta, azi, cică, e zi de meci. Cum dracu’ o fi dispărut fiorul care nu mă lăsa să dorm cu o noapte înainte habar nu am.