„Victorie” unu contra unu la poalele dealului din Noua. Echipa Albastră întâmpină cu maxime măsuri de protecţie lovitura liberă a Echipei Roz.
Zece minute sau două goluri? Mai multă adrenalină decât o finală de Liga Campionilor. Grasu’ stă în poartă? Decât pe tuşă, e bine şi acolo. La naiba, dar grasu’ ăsta chiar se pricepe! Cine dă următorul gol câştigă (indiferent de cât e scorul în acel moment 😀 ) ? Mereu mai există o şansă pentru victorie. Să-l cheme în casă maică-sa pe puştiul cu mingea? Cea mai mare tragedie posibilă! Adio, minge – adio, fotbal, atât de simplu era.
La Stegaru' 
Razvan, aici ai povestit o coplilarie intreaga!
Printre blocuri rari mai vezi copii jucand fotbal. Terenurilor, portilor ad-hoc i-au luat locul parcarile. Multi copii ajung la varsata maturitatii si nu stiu sa loveasca o minge, nu cunosc minimum din regula acestui joc. Sa nu ne miram ca aria de selectie sa redus. De vezi copii jucand fotbal este o sarbatoare, o bucurie enorma de ati aduce aminte de „finalele” jucate, de „accidentari”, „goluri” si „ratari”, iubiri si prietenii care mai dainuie sau au apus… Si un fapt la care ar trebuii sa ne gandim: Jucam fara arbitru.. ARBITRUL era bunul simt, prietenia si respectul adversarului, bucuria si entuziasmul fata joc.