Că prea ne obişnuisem numa’ cu festivaleee în tribunăăă! şi pe tabela de scor degrabă scoasă din priză. Personal, am găsit bizare, dacă nu chiar şi un pic hilare, declaraţiile conducătorilor clubului dinaintea meciului cu Târgoviştea. Se pare că puse unul peste celălalt, golurile din meciurile cu juniorii Reşiţei şi cu demoralizaţii Bihorului ajung puţin mai sus de vârful Everest, unde lipsa unei măşti de oxigen te face să halucinezi un pic. Cum să zic, s-au văzut nişte îmbunătăţiri în jocul Steagului la meciul cu Baia Mare (liderul actual), însă după trei meciuri la rând contra celor mai debusolate trei echipei din serie, mult prea uşor ne-am permis să ne considerăm o forţă a seriei. De îndată ce am dat peste un adversar cu o echipă mai zdravană ni s-a reamintit că pe Everest nu ajungi cu douăş’două de goluri în trei meciuri.

Şi prin tribune a fost un pic de caterincă. Hihihi, hahaha, e minutul 20 şi e tot 0-0, nu-i bai că avem timp să le dăm măcar şase. Hihihi, hahaha, bă, dă noi şuturi pe poartă nu dăm? În final, a fost genul de meci la care, în ciuda miştourilor de început, ne aşteptam. Bătăios, cine dă primul gol câştigă, genul ăsta de reţetă. Ce-mi pare că ne lipseşte în astfel de situaţii, cu echipe aglomerate şi care pun totul pe contraatac, este un bun şuteur de la distanţă. Singurii noştri jucători care au încercat asemenea execuţii cu fost Codoban – şut care era să rezulte cu spitalizarea unui adversar pe motiv de gât rupt, şi Moraru – şut care s-a dus direct peste şi în huiduielile şi fluierăturile tribunei. În minutul 10 un astfel de şut ar fi fost întâmpinat cu aplauze, nu şi în minutul 94. În final, mult prea puţin pentru ce-ar fi fost nevoie ca să dărâmăm apărarea Chindiei.

Cam asta a fost cu fotbalul pe „Silviu Ploeşteanu” în anul 2015, încheiat la fel cum l-am început: cu o înfrângere la limită. În februarie pierdeam la Petrolul, iar Şerban Moraru e singurul din echipa de atunci (parcă se întâmpla în urmă cu decenii) care a fost pe teren şi sâmbătă după-amiază. Îmi părea rău de el spre finalul meciului. Părea extenuat atât fizic cât şi psihic, iar orice încercare mai ambiţioasă a sa sfârşea într-un cor de huiduieli. Nu-mi place nici asta, sunt un idealist, iar a înjura o persoană care dă tot ce poate în tricoul clubului pe care-l iubim ca pe un duşman ce a încercat să ne asasineze familia mi se pare dezgustător. Dar, în ciuda scorului nefast şi altor alea, să rămânem cu părţile bune ale meciului de sâmbătă: cu mângâierea încântătoare a soarelui pentru o zi de decembrie, cu filosofia de viaţă a muncitorului la baros care a stat lângă mine şi Moro la un moment dat: în viaţa, cele mai valoaroase lucruri sunt sportul, femeia frumoasă şi muzica; precum şi cu poza de mai jos.

Steagul Roşu Braş”opt”. Puştiul clubului, Vlad Olteanu, care de la patru ani bate mingea în tricoul galben-negru se îndreaptă (pentru ultima oară?) să dea mână cu băieţii din galerie. Dacă-l vom mai vedea şi în 2016 sub culorile noastre, ar fi minunat. Băiete, dacă drumul tău va fi tot spre bătrânul nost’ stadion, am certitudinea că vei putea fi unul din „stegarii” aceia căruia îi va fi strigat numele de-un stadion întreg. Plin, zgomotos, iarăşi visător.