Pe 27 iulie 1992, undeva în Catalunia, la Sabadell, puştiul de nici 20 de ani privea de pe bancă cum Kwame Ayew, coechipierul său, încheia în minutele 83 şi 89 socotelile cu naţionala olimpică a Australiei. Era 3-0 şi „Cangurii” au punctat doar pentru onoare în minutul 91.

Aşa a început pentru tânăra echipă a Ghanei aventura lor a turneul de fotbal al Jocurilor Olimpice din 1992 de la Barcelona. Şi era într-adevăr o aventură, pentru că puştanii acelei echipe (media de vârstă de 18,8 ani făcea Ghana cea mai tânără echipă a turneului) nu aveau în spate vreo istorie care să le sufle în ceafă. Porneau practic în necunoscut. Până în 1992, Ghana cucerise doar trei medalii la Jocurile Olimpice, toate la box. La fotbal, singura lor performanţă se întâmplase hăt în 1964, când erau bătuţi cu 4-2 de România lui Silviu Ploeşteanu în turneul de consolare (pentru echipele eliminate în sferturi), clasându-se astfel la general pe locul 7 din 14 echipe.

În 1992, două zile mai târziu după debutul victorios, Ibrahim Dossey, cu al său tricou cu numărul 20 încă imaculat, privea de pe banca rezervelor cum Anthony Mensah, portarul titular, închisese poarta contra danezilor în meciul doi din Grupa D. Reveniţi la Sabadell pe 30 iulie, ghanezii găsesc golul calificării cu 11 minute înainte de final, când MVP-ul primului meci, Kwame Ayew, aducea egalarea contra mexicanilor, eliminându-i pe aceştia din competiţie şi calificând Ghana în sferturi pentru prima dată după 28 de ani. Dossey a sprintat împreună cu ceilalţi de pe banca de rezerve pentru a-l îmbrăţişa pe Ayew.

Din câte mi-am dat seama, Paraguay era la prima sa participare cu echipa de fotbal la Jocurile Olimpice. Avansaseră glorios din Grupa C, cu o victorie contra Marocului (3-1) şi, probabil, plănuiau să meargă şi mai departe. Jorge Luis Campos a anulat complet avantajul de două goluri obţinut de ghanezi în minutele 17 şi 55 (Kwame Ayew era făptaşul, evident), reuşita sa dramatică din minutul 81 ducând meciul din 2 august 1992 în prelungiri. Pe bancă, Ibrahim Dossey avea tricoul leoarcă din cauza caruselului emoţional. Însă golurile înscrise spre finalul prelungirilor de Oli Rahman (‘114) şi, bineînţeles, Kwame Ayew (‘120+1) au făcut loc fiestei! Ghana se califica pentru prima dată în istoria sa în semifinalele turneului de fotbal al Jocurilor Olimpice, unde adversari urmau să le fie chiar ţara gazdă, Spania, peste trei zile. P.S. golul lui Rahman e o frumuseţe.

Anthony Mensah şi curajoasă prestaţie a colegilor săi n-au avut nici o rezolvare la golurile spaniolilor din minutele 25 şi 55, care livrau celor 36 de mii de spectatori de pe „Mestalla” o victorie anticipată. De pe banca de rezerve, cu mâinile încrucişate şi picioarele întinse, îmi imaginez, Ibrahim Dossey privea bucuria jucătorilor spanioli. Luis Enrique, Pep Guardiola, Abelardo şi Canizares (numai rezervă, ce-i drept) printre ei, ca să menţionez doar câteva dintre cele mai cunoscute nume ale lor.

Chiar dacă meciul contra Spaniei fusese pierdut, ghanezii n-aveau încă de ce să renunţe. Urma meciul pentru bronzul olimpic, chiar pe Camp Nou, la 7 august. „Meteorii Negri”, porecla naţionalei olimpice a Ghanei, urmau să încheie turneul împotriva aceleiaşi Australii. Demolaţi cu 6-1 în semifinale de Polonia, „Cangurii” voiau să facă uitată umilinţa cu un salt pe treapta a treia a podiumului. Puştiul care urma să împlinească 20 de ani abia pe 27 noiembrie asorta tricoului cu numărul 20 pe spatele căruia scria cu litere albe mari „DOSSEY” şi o pereche de mănuşi. Îşi potrivi gulerul bluzei şi măsură cu privirea cei doi stâlpi şi transversala porţii pe care urma să o apere. Debut la Jocurile Olimpice pe Camp Nou, în meciul pentru medalia de bronz. Nu-i prea rău.

Australienii, dovedind că şi-au analizat în amănunt notiţele luate după înfrângerea din primul meci, nu le mai acordă ghanezilor oportunităţi la fel de multe pentru etalarea jocului lor încântător. La naiba, îşi doreau mult de tot ca în timpul lungului zbor de întoarcere către Sydney să întoarcă pe toate feţele medaliile acelea! După fix un sfert de oră au şansa de a deschide scorul. Ibrahim Dossey îşi fixează crampoanele în linia porţii şi fără a recurge la alte scamatorii aşteaptă calm (aproape ardelenesc!) să vadă încotro va porni mingea şutată de la 11 metri. Că s-o fi dus la ghici, că i-o fi citit traseul, habar n-am şi mă oftic că dintre toate meciurile de la acele Jocuri Olimpice, tocmai finala mică contra Australiei n-am găsit-o. Dar, cert e că Ibrahim Dossey a parat penalty-ul australian, ţinând scorul 0-0. Peste alte cinci minute tensiune se transferase la poarta celaltă, unde ghanezii aveau de executat o lovitură liberă. John Filan a meşterit cât de bine a putut „zidul”, însă execuţia lui Isaac Asare a învins şi zidul, şi pe Filan, şi, în final, a învins şi Australia. Golul din minutul 20 aducea Ghanei prima ei medalie olimpică de după Munchen 1972, iar Africii primul triumf fotbalistic major.

Ibrahim Dossey nu a dus toate cele 90 de minute, ieşind accidentat de pe teren în minutul 63. Fluierul de final l-a găsit zâmbind sub copertina unei banci de rezerve pe care o ştia prea bine, fie ca era cea din Sabadell, fie că era cea din Barcelona, de pe Camp Nou. Oricum nu mai conta. Jucase o oră şi trei minute, timp în care a apărat un penalty, a celebrat un gol pe teren şi îşi luase un cot în gură. Dossey putea zâmbi liniştit.

8 august 1992, Barcelona, ceremonia de premiere a turneului olimpic de fotbal. Spania pe locul 1, Polonia pe 2, iar pe locul 3 Ghana. Dossey este pe undeva pe acolo, nu am reuşit să-l identific. A fost ultima medalie obţinută de Ghana la Jocurile Olimpice. sursa foto: Getty Images, David Cannon/Allsport