Mi-au trebuit câteva zile ca să-mi revin psihic după deplasarea la Arad din 27. Mai mult am vrut să pun nişte ordine şi pace în gânduri, înainte de a pune degetele pe taste. Oricum, nu urmează nimic poetic şi filosofic, ci doar atât: când mergi într-o deplasare, fie ea în alt cartier sau la marginea ţării, n-o fuţi pentru toţi ceilalţi cu impresii de ultrahuligan. Pentru că, aşa cum frumos a zis-o Norge, în ziua aia specială a săptămânii în care joacă Steagu’, majoritatea vrea să vadă toate cele 90 de minute din meci, nu doar o parte. Nu mă interesează reacţia exagerată a firmei de pază, pentru că atunci când ştii care-s riscurile, pur şi simplu nu-ţi baţi joc de restul. Pişorceli din astea anti-sistem care nu aduc nici un beneficiu echipei sau spectacolului din tribune ţin la puştani şi adulţi-retarzi.

Apropo de beneficii aduse echipei. M-a sunat maică-mea după meci tristă că Steagu’ ratase egalarea în ultimul minut din şase metri. Cum pizda ‘mă-sii s-o fi petrecut faza habar n-am, că în loc să fiu pe „Motorul”, eram în alt loc din Arad! Cum ar fi arătat echipa cu o galerie care s-o susţină? Poate unora dintre puştanii care au fost în vest li s-a părut de hihihi-hahaha ce s-a întâmplat, dar sper să-şi dea seama curând că echipa e mai presus de orice ambiţie şi tupeu, şi că toată faza a fost doar de căcat.

Altfel – şi cu asta închei – atragerea altor suporteri în deplasări şi formarea unui grup unit devine o treabă şi mai dificilă când se petrec imbecilităţi de asemenea magnitudine. Dar io sper (dracu’ să mă ia, sufăr de speranţă) că nici acei „stegari” nu se vor lăsa descurajaţi. Au mai rămas trei deplasări în sezonul regulat, toate relativ aproape (Mediaş, Mioveni, Râmnicu Vâlcea), hai să facem naibii o primăvară memorabilă şi să ţinem Steagu’ mai presus de orice altceva.