Deja mi-a devenit familiar drumul ăsta spre sud. Alexandria, Roşiorii de Vede, acum Turnu Măgurele. De la soarele târziu al verii la soarele matinal al primăverii. Aceleaşi câmpuri, aceleaşi peisaje, parca un altfel de cer şi nişte sisteme de irigaţii noi. Cu Subcarpaţi, Motanu, Moş Martin, Cedrea, Nimeni Altu’ şi Haarp Cord în boxe, cu băieţii în faţă şi pe flancuri, cu eşarfele legate de tetiere şi cu culorile tatuate pe suflet.

Cu nişte beri în mână, cu nişte mici la Jerpelea, cu ideea că jucăm contra liderului bântuindu-ne gândul mai ceva ca o fantomă într-un castel medieval scoţian. Poate o victorie, sau măcar un egal. Pe bune, am ajuns s-o dăm cu „măcar un egal” pentru că atâta drag am prins de echipa asta şi atâta potenţial vedem în ea. Într-un fel, mulţi vedem în aceşti copii reflexiile viselor noastre, când eram de vârsta lor şi suprema realizare ar fi fost să îmbrăcăm tricoul galben-negru al Steagului.

Abi o scoate de la vinclu, Stîngă o respinge apoi de pe linia porţii. Abi e apoi peste tot prin careu. Nici o centrare nu-i scapă, şi nu dă în vreun moment senzaţia că i-ar tremura încheieturile. „EUUUU” e „EUUUU” şi adversarii îşi pot lua gândul de la minge. O boxează, o prinde, îşi coordonează apărarea. Are 19 ani, dă-o dracu’ de treabă! Renţa şi Tălmaciu îşi anticipează unul altuia intenţiile precum piloţii de pe Jagerşii care ţin la respect pe Kaiju şi fraţii lui. Sprintează în urmărirea adversarilor, îi deposedează cu capul, cu stângul, cu dreptul, cu orice parte a corpului e nevoie. Am pe repeat în cap faza cu Renţa plonjând cu freza lui de licean de la Mureşanu în bocancul unui adversar. Meşteri mari, care nu au cedat fizic şi psihic în faţa mult mai rutinaţilor adversari. Răducan pe dreapta apărării compensa noutatea postului în care juca prin singurul lucru capabil să facă un om să-şi depăşească condiţia: sufletul. A fost primul lui meci ca titular şi integralist, terminând meciul pe flancul stâng al apărării şi cu suficiente crampe cât să-i ajungă până la pensionare. Dragomir, pe celălalt flanc, a arătat că e în urmărirea recâştigării locului în lotul Naţionalei under 18, fiind spre final între cei care au părăsit terenul storşi de energie. La mijloc, Stîngă a fost doza de tupeu care a alimentat apărarea şi a ţinut linia mediană. Bătrânul jucător s-a simţit ca la 16 ani, lansându-se în câteva driblinguri menite să amintească de esenţa frumosului joc. Marin şi cu Grigore, puştani de 16 şi respectiv 19 ani, s-au pus în slujba planului tactic, terminând meciul, precum toţi coechipierii lor, cu tricourile lipite de corp. Horia Popa ne putea face fericiţi prin minutul 15, când s-a trezit cu mingea la picior singur pe linia de şaişpe metri. A mai avut o ocazie spre finalul reprizei, dar şutul lui s-a dus peste. A coborât adesea în apărare, fiind implicat în recuperări şi blocând ocazii adverse. Stoian s-a bătut pentru fiecare minge cu fundaşii centrali adverşi, iar Danciu cred că a jucat pe fiecare flanc ofensiv şi defensiv, mai ales spre finalul meciului. Aş zice că ar fi putut beneficia şi de un penalty la un moment dat, dar să nu mâniem zeii. Toader, revenit în echipă după o accidentare, a fost şi atacant central şi fundaş meciul ăsta, respingând mingi din careul propriu şi fugărind fundaşii adverşi. Gugu şi Sandu, alţi adolescenţi intraţi pe parcurs, au încercat prin vivacitatea lor să dea momente de respiro propriei defensive, bătându-se admirabil pentru fiecare minge şi fiecare centimetru în jumătatea adversă. Antone, care abia a făcut 16 ani la începutul anului, s-a zbătut să ţină de minge şi să-şi evidenţieze tehnica individuală

Fiecare jucător a sacrificat un sprint, o săritură la cap, un tackling, un umăr la umăr pentru tipul în galben de lângă el. Fiecare a dat totul pentru un rezultat care să-i mai potolească pe critici şi să readucă lumea la stadion etapa următoare.

Inima mi-a pulsat pe ritmuri nemaicunoscute sâmbătă la Turnu Măgurele, totul pentru ca la finalul meciului cuvintele de pe buzele fiecărui suporter „stegar” să fie astea: „nu-mi vine să cred!”.

Egal la liderul seriei nu e tocmai echivalent cu ridicarea trofeului Cupei Mondiale, dar e ceva ce te impresionează, mai ales ca „stegar”, ţinând cont de iarna grea ce a trecut peste noi. Tot drumul spre Turnu Măgurele, de fapt, aiurea!, toată săptămâna dinaintea meciului am căutat în orice lucru indicii pentru speranţă. Un câmp galben în stânga separat de şosea de câmpul întunecat din dreapta. O linişte pe petecul de plajă al unui lac care să suprime înţepăturile acustice ale tribunei gazdă pe care le anticipam. Şi, în ultimă instanţă, gândul că băieţii ăştia, Copiii Oraşului, vor să-şi facă un nume şi că sunt conştienţi de misiunea pe care o au. Echilibru.

Despre ce trebuie făcut ca să obţinem şi mult dorita victorie oficială las în treaba antrenorilor. Nu mă pricep la subtilităţi de genul ăsta, plus că altele-s atribuţiile mele. Dar sunt convins că meşterii Stîngă şi Toto meşteresc ceva special pentru sâmbăta care vine.

Io sper doar ca aceşti copii să nu înceteze vreo clipă să se bucure de fotbal, să se distreze luptând pentru fiecare milimetru de vis, pentru ca la finalul zilei să pună liniştiţi capul pe pernă. Carierele lor abia încep, şi fie ca şi le vor împlini aici, câştigând într-o zi titlul sau Cupa cu Steagu’, fie că o vor face în alte părţi, important e să nu uite că „it’s a long way to the top, if you wanna rock and roll”. Hai, dacă toţi aţi bubuit Thunderstruck pe autocar, vedeţi care-i faza şi cu piesa asta.

STEAGU’ SUNTEM NOI!