Sâmbătă după-amiază, în pauza meciul cu Gheorghieni, am văzut un exemplu de unitate și înțelegere. Uniți de dragostea pentru Steagu’, ne-a fost mai ușor să înțelegem și să acceptăm că oamenii de lângă noi, alături de care cântăm săptămână de săptămână, pot vota diferit. Și am putut discuta unii cu alții fără patimă, fără acuze, fără aroganța unei superiorități închipuite și fără suspiciune. Unii au votat cu Elena Lasconi, unii cu Călin Georgescu, alții cu George Simion. Liberali, centriști, oameni cu înclinații spre dreapta – sau chiar extrema dreapta – cum se tot vorbește pe la televizor și în presă. S-a putut vorbi despre parteneriatul civil pentru persoanele LGBT , s-au putut asculta părerile contra, s-au putut exprima cele pro, fără ca cineva să încerce să țipe peste celălalt. S-a putut vorbi despre apropierea de UE și NATO – lăsându-mi impresia că toată lumea consideră că României îi este mult mai bine acolo. Nimeni nu-i vedea pe ruși ca vreun exemplu pentru nimic (toți cei menționați mai sus mai suntem uniți și de puternice aversiuni față de extrema stângă; Rusia a rămas în mentalul colectiv asociată cu asta, indiferent de rebrandingul ideologic recent). Tuturor li s-au părut ridicole declarațiile unor candidați și n-a fost cineva care să nu fie de acord cu ieșitul în stradă în cazul refacerii alegerilor din turul 1 pentru președinție. Votul liber, cel puțin la noi în România, s-a obținut acum 35 de ani prin sânge, iar sacrificiul celor de atunci îl onorăm astăzi votând cu cine considerăm că este mai reprezentativ pentru fiecare dintre noi în parte, având în același timp așteptarea ca forțele văzute și nevăzute ale statului să ne respecte alegerile.

Cum pauza unui meci de fotbal are doar 15 minute, n-am putut vorbi chiar despre toate subiectele arzătoare ale acestor săptămâni. Am continuat apoi să cântăm împreună pentru galben-negrii noștri preferați, care au reușit într-un final să salveze un punct.