Motto: „A părăsi o luptă din cauza ticăloşiei mediului e tot una ca şi cum ţi-ai tăia gâtul că afară e noroi.” (Nicolae Iorga)

Fotbalul e sport profesionist. Există oameni special pregătiţi şi plătiţi pentru a juca fotbal şi atât, nimic altceva. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Oameni plătiţi pentru a juca fotbal. Oameni plătiţi pentru a se juca! Cu adevărat nemaipomenit trebuie să fie să fi plătit să faci ceea ce-ţi place, să fi plătit să te joci. Să fi plătit să joci fotbal. Câţi dintre noi nu ne-am luat când eram mici nume de jucători celebri în fotbalul jucat printre maşinile din faţa blocului ori pe un petec de iarbă, doar pentru că voiam să simţim o mică parte din uralele pe care tribuna le împrăştie cu generozitate celor care aduc fericirea în dreptunghiul verde? Aşadar, eşti plătit să joci fotbal, şi atât, lucru prin care faci alţi oameni fericiţi. Spuneţi-mi, nu este ăsta un dar divin, să fi plătit pentru a face ce-ţi place, şi a avea ocazia ca prin meseria ta să fericeşti mii şi mii de oameni?

Ziceam că atunci când eram mici, mai toţi ne-am luat nume de fotbalişti celebri pentru a ne descrie driblingul sau plonjonul copilăriei. O făceam cu gândul doar la aplauze, cu gândul la gardul pe care vom sărbători împreună cu cei mai fanatici din tribună reuşita noastră. Banii? Ce erau banii dacă nu doar o notă de subsol în fotbalul imaginat de noi? Nu, niciodată nu ne-am pus problema de bani. Visam că o să creştem mari şi că o să îmbrăcăm tricoul echipei noastre, cu stema aia frumoasă brodată în dreptul inimii. Seara, înainte de culcare, repetam în oglindă cum am pupa stema în caz că golul victoriei vine din piciorul nostru. Sau că salvăm penalty-ul decisiv. Exersam asiduu, pentru că dacă visul nostru ar fi devenit realitate, nu voiam ca primul sărut să nu iasă cum trebuie. Trebuia să iasă perfect! N-am fi pupat stema aia frumoasă pentru prima de după meci, ci pentru că aşa simţeam. N-am fi pupat steama aia frumoasă pentru a intra pe sub pielea nefericiţilor din tribună ce nu au avut norocul nostru, am fi pupat-o pentru a le arăta că noi suntem ei. Bani? Niciodată nu ne-am gândit la bani. Pentru că fotbalul aşa ne învăţase, că e ceva mai presus de bani. Un sport de gentlemeni practicat de tineri ce nu au această calitate? Posibil. Doar că noi am fi fost nişte vagabonzi cu sentimente sincere. Aşa cum au fost alţii şi alţii înaintea noastră, care ne-au determinat ca atunci când eram mici să le luăm numărul şi numele, care ne-au învăţat să nu înşelăm, care ne-au învăţat să respectăm. N-am fi fost nişte vagabonzi chiar aşa de răi, nu?

Am crescut, însă. Am dat visul plonjonului în iarba udă din faţa tribunei pe serviciul de opt ore, iar tricoul preferat cu stema aia frumoasă brodată în dreptul inimii îl îmbrăcăm doar după ce am plătit mai întâi 150 de lei pe el.  În accesele noastre de nebunie la ore târzii din noapte, tot ne imaginăm cum alergăm dintr-un capăt al terenului în celălalt pentru a sărbători cu galeria, şi avem în minte cel puţin trei moduri prin care am putea folosi steagul de corner pentru a celebra golul. Cartonaş galben pentru dat tricoul jos? Hai sictir, domn arbitru, şi uite ce frumos se înalţă tricoul meu preferat spre cer, spre tribună, spre împlinirea visului. Ne trezim, luăm drumul stadionului, şi vedem cum vedeta echipei săruta cu patos stema aia frumoasă pentru ca etapa viitoare să semneze cu altă echipă pentru o mie sau două de banconete în plus. Râdem de vedeta care cade la cea mai mică atingere pentru a cerşi un fault sau un penalty şi ne dăm coate gândindu-ne cum noi nu ne dădeam puşi jos nici în ruptul capului. Ne înfuriem când vedeta refuză prelungirea contractului pentru că majorarea de salariu nu îi este pe plac. Fotbalul e sport profesionist. Există oameni special pregătiţi şi plătiţi pentru a juca fotbal şi atât, nimic altceva. Oameni pentru care un salariu de 2000-4000 de Euro pe lună (România) este insuficient. În timp ce un pompier sau doctor nu câştigă nici cât cel mai mediocru fotbalist din Liga 1. Unde ne este decenţa, raţionamentul, bunul simţ? Chiar am înnebunit cu toţii? Oameni norocoşi, care sunt plătiţi să se joace. Oameni blestemaţi, pentru că au uitat au uitat să se joace. Societate bolnavă, oameni iraţionali. Cancerul a rămas fără leac, dar vedeta tocmai încasează un cec în valoare de milioane pentru că picioarele-i sunt considerat giuvaere. Sclavi moderni într-o societate bolnavă. Costumele scumpe, parfumurile fine şi limuzinele nu sunt barometre ale civilizaţiei, ci ale decăderii valorilor umane. Un abil pupător de embleme se transferă de la un club la altul pe o sumă greu de imaginat, iar în Africa Apocalipsa este, pentru mulţi, nu doar un concept biblic. S-ar zice că cu greu te mai poţi declara suporter al unei echipe de fotbal într-o situaţie ca aceasta. Ne putem dezice de tot ceea ce am învăţat de la frumosul joc, putem renunţa la el? N-avem cum. Ar însemna să renunţăm la o parte din fiinţa noastră, la o poarte din ceea ce a compus şi compune viaţa noastră, iar asta nu se face. Rămânem blocaţi în fotografiile noastre alb-negru, sepia şi unele color şi ne reamintim că datorită celor din poze îndurăm ploaia care ne bate necontenit, doar pentru… a fi.