Centenarul debutului Naţionalei României Mari

Declaraţiile de Unire cu România făcute în 1918 de Basarabia (27 martie), Bucovina (28 noiembrie) şi  Transilvania (1 decembrie), trebuiau apărate în faţa Europei şi a lumii întregi.

Dar Conferinţa de Pace de la Paris nu prea mergea în favoarea nimănui. Toată lumea încă era cu degetul pe trăgaci, pentru că nimeni nu credea că Armistiţiul încheiat pe 11 noiembrie 1918 va dura prea mult. Pe lângă politică, şi revoluţiile bolşevice din Rusia şi Ungaria începeau de asemenea să ameninţe tot mai mult visul numit România Mare.

În aceste împrejurări tulburi, sportul putea fi şi el o voce pentru cauza noastră.

De la Mărăşeşti la Paris


Concepute de americani în iarna dintre 1918-1919, pentru soldaţii naţiunilor din cadrul Antantei, Jocurile Inter-Aliate erau menite să fie „un vehicul de vindecare a rănilor suferite în cel mai catastrofic război din istoria de până atunci a umanităţii.” (sursa)

Mai mult, competiţia programată să se desfăşoare în vara lui 1919, între 22 iunie şi 6 iulie, la Bois de Vincennes, un parc situat în sud-estul Parisului, avea să fie şi eveniment sportiv de mare clasă, urmând exemplul Jocurilor Olimpice organizate până atunci.

Scrisoarea trimisă în ianuarie de organizatori, şi semnată de generalul John J. Pershing, comandantul Forţelor Expediţionare Americane în Europa, invita la eveniment 29 de naţiuni aliate, 18 concurând în final. Răspunsul formulat de România, şi semnat de generalul Constantin Prezan, a fost expediat pe 1 martie 1919, ceea ce tehnic face ca ţara noastră să fie 8-a înscrisă la Jocurile Inter-Aliate.

  • stânga: invitaţia expediată de John J. Pershing naţiunilor aliate. Până la urma, Jocurile Inter-Aliate au avut loc pe nou-construitul stadionul Pershing. Stadionul Colombes a găzduit doar meciurile de rugby;
  • dreapta: răspunsul României.

sursa: The inter-allied games, Paris, 22nd June to 6th July, 1919, Cornell University

Ziarul francez L’Auto publica pe 18 aprilie 1919 ştirea că România este prima ţară care a trimis organizatorilor lista cu cei 150 de sportivi şi membri ai delegaţiei sale.

Organizaţi în Detaşamentul Militar Sportiv Român (DMSR), 80 de ofiţeri şi 70 de soldaţi şi subofiţeri au făcut deplasarea la Paris, plecând din Gara de Nord.

Mulţi dintre concurenţi nu mai fuseseră în străinătate niciodată. (…) Călătorind cu un tren special, cu vagoane de cai ataşate, am sosit la locul de desfăşurare a jocurilor în afara Parisului. (…) Au fost amenajate corturi pentru noi pe toată durata competiţiei. (…) Niciun detaliu nu a fost lăsat la întâmplare şi orice a fost nevoie a fost oferit cu generozitate. Pentru noi, românii, organizatorii au făcut în special rost de mălai, pentru prepararea mămăligii.”

Dimitrie Dimăncescu în memoriile sale, traduse de Diana Joiţa, via revista ASTRA, nr. 3-4/2013

În „satul olimpic” din apropierea Parisului, românii au găsit o atmosferă cât se poate de cosmopolită – „aceşti soldaţi, care luptaseră pentru aceeaşi cauză şi care ştiau unii de alţii doar din auzite, au fraternizat într-un mod splendid odată aduşi laolaltă de această competiţie prietenească.” (The inter-allied games, Paris, 22nd June to 6th July, 1919, Cornell University)

O mega fotografie de grup, în care vedem şi o parte din delegaţia României. Ai noştri se află în zona central-dreaptă a imaginii, îmbrăcaţi atât în echipamentul de concurs, cât şi în uniformă. Dimitrie Dimăncescu este în rândul de jos, al 3-lea de la dreapta la stânga. sursa foto

 

  • stânga: veterani români pozând la sosirea în Paris. Cel marcat cu X este Dimitrie Dimăncescu;
  • dreapta: românii în „satul olimpic”, în faţa corturilor în care au locuit pe parcursul competiţie. sursă foto

Dimitrie Dimăncescu a fost unul din liderii delegaţiei româneşti, colaborând la formarea DMSR cu locotenent colonelul Virgil Bădulescu, una din figurile cheie pentru dezvoltarea sportului românesc postbelic. Dimitrie Dimăncescu şi fratele său Ioan au făcut parte din echipa de rugby a României prezentă la Paris, palmaresul oficial al acestei Naţionale începând la Jocurile Inter-Aliate.

Până la apariţia rugby-ului în România, fraţii Dimăncescu, precum şi alţi membri ai echipei de rugby, participaseră în 1912 cu echipele de fotbal ale liceelor Matei Basarab, Sf. Sava, Mihai Viteazul şi Gheorghe Lazăr la primul campionat oficial de fotbal inter-licee din Capitală. Mulţi dintre jucătorii acelor echipe au luptat în Primul Război Mondial, apoi unii dintre ei au jucat la Paris atât pentru Naţionala de rugby, cât şi pentru cea de fotbal.

Echipele de fotbal şi rugby ale României pentru Jocurile Inter-Aliate „au fost compuse din militarii care demonstraseră cele mai bune aptitudini. Nici unul din aceste jocuri nu s-a jucat pentru mai mult de trei ani în România înainte de război şi din acest motiv jucătorii nu a fost vreodată angajaţi în competiţii de natură să formeze echipe antrenate şi experimentate” (The inter-allied games, Paris, 22nd June to 6th July, 1919, Cornell University)

România voia să înveţe. Şi cel mai bun mod de a face asta era prin participare.

Vara lui ‘919!


La ceremonia de deschidere a Jocurile Inter-Aliate, din 22 iunie, s-a estimat prezenţa a circa 50 de mii de persoane, în condiţiile în care stadionul avea o capacitate de 22.000 locuri pe scaune, locurile în picioare ridicând totalul la 40.000.

Sentimentul că Marele Război chiar se va sfârşi era la cote nemaiîntâlnite, în ciuda tensiunilor existente chiar între aliaţi la Conferinţa de Pace

  • perspective aeriene ale stadionului Pershing, în ziua deschiderii Jocurilor Inter-Aliate. Construită cu finanţe şi resurse americane într-un timp record, arena a fost făcută cadou Franţei, încercându-se detensionarea relaţiilor dintre cele două ţări. SUA şi Franţa aveau păreri divergente despre cum ar trebui să se încheie pacea;
  • dreapta: se observă în fotografie că defilarea naţiunilor participante începuse, dar la una din porţile de acces încă este aglomeraţie;
  • stânga: în colţul din stânga sus se vede o parte din „satul olimpic”, iar în dreapta jos, în spatele peluzei, observăm sportivii aşteptând să intre în ordine la defilare; 

sursă foto

Franţa a inaugurat defilarea în arenă a militarilor-sportivi, acompaniaţi de muzica fanfarei americane, toate celelalte naţiuni urmând în ordine alfabetică. Delegaţia României a fost ante-penultima, înaintea Serbiei şi Statelor Unite.

Peste două zile, Naţionala României urma să debuteze în turneul de fotbal al Jocurilor Inter-Aliate chiar contra Franţei, ceilalţi adversari din Grupa A fiind Italia şi Grecia. Din Grupa B au făcut parte Belgia, Cehoslovacia, SUA şi Canada. Un fel de mini campionat mondial, pentru titlul suprem urmând a se confrunta câştigătoarele celor două grupe. Noi ne cunoşteam capacităţile şi socotisem că obţinerea locului trei în grupă – adică victorie cu Grecia – era un obiectiv realist.

Românii erau curioşi şi optimişti, iar francezii priveau cu afecţiune ţara noastră. Într-un editorial apărut pe 31 mai 1919 în ziarul L’Auto şi titrat „Lettre de Roumanie” (Scrisoare Românească), autorul a descris România drept „notre aimable petit soeur latine, vaillante et fidèle” (micuţa noastră soră latină, vitează şi credincioasă). Se mai menţionează:

Cu siguranţă, este o anumită temeritate din partea acestor nou-veniţi în lumea sportivă de a dori să se măsoare cu echipele naţionale engleze, americane şi franceze. Calităţile lor naturale, spiritul lor, tinereţea lor nu poate disimula lipsa de ştiinţă, dar putem fi siguri că cel puţin curajul nu le va lipsi.”

Şi noi aveam o profundă afecţiune pentru „sora mai mare”, dat fiind că fără sprijinul Misiunii Militare Franceze din urmă cu doi ani, România nu ar fi reuşit să reziste trupelor Puterii Centrale şi ar fi fost ştearsă de pe hartă.

Dar pe terenul de sport nu s-a ţinut cont de vreo simpatie. Antrenându-se asiduu toată primăvara, francezii voiau să-şi demonstreze superioritatea şi în arenă, nu doar în negocierile Conferinţei de Pace, care se apropiau de punctul culminant: semnarea tratatului de pace de către Germania.

24 iunie 1919. Hai, România!


Având o echipă garnisită cu fotbalişti experimentaţi, care evoluaseră pentru Cocoşul Galic înainte de război şi care vor avea cariere frumoase după, Franţei îi era cam imposibil să capoteze în faţa unei Românii pentru care fotbalul încă prezenta multe necunoscute şi care nu beneficiase de timpul şi condiţiile pentru a sonda talentele fotbalistice existente în provinciile recent unite.

Date fiind aceste coordonate, ziarul american The Chicago Tribune, din 25 iunie, consideră că defensiva română a făcut o treabă bună să limiteze scorul doar la 4-0 pentru francezi.

Gazetarii americani l-au remarcat în special pe locotenentul Constantin Rădulescu, „micul portar român culegând aplauze din tribune prin multiplele sale parade sclipitoare”. Cei de la ziarul parizian L’Oeuvre erau în asentiment, apreciind că „defensiva adversă este excelentă”, necedând uşor presiunii constante a gazdelor.

„Francezii atacă, dar portarul român intervine şi salvează în corner” – foto şi text publicaţia franceză Excelsior, 25 iunie 1919. Jucătorii de câmp români sunt cei cu tricouri în dungi.

Francezii au stabilit scorul pauzei prin viitorul internaţional Paul Nicolas (20 de goluri în 35 de selecţii între 1920-1931), Albert Rénier (viitor internaţional şi el, cu 4 selecţii) a marcat în debutul reprizei secunde, iar scorul final a fost stabilit după o brutalitate din partea lui Maurice Gastiger, care şi acum este cel mai tânăr debutant şi marcator din istoria naţionalei Franţei (1914, 2-2 cu Elveţia). Gastiger l-a împins pe Rădulescu în poartă după ce acesta reuşise o intervenţie grea, portarul nostru a eliberat mingea, pentru a nu intra cu ea în plasă, iar atacantul francez a marcat. Brigada de arbitri italieni nici n-a clipit.

Defensiva franceză compusă din portarul Pierre Chayriguès (11 selecţii până la intrarea Franţei în Primul Război Mondial) şi din fundaşii Lucien Gamblin (6 selecţii) şi Maurice Mathieu (o selecţie) nu va primi gol nici în meciurile cu Grecia (11-0) şi Italia (2-0). Lucien Gamblin va fi şi căpitanul naţionalei Franţei în anii 1920, iar Chayriguès deţine şi în prezent onoarea de a fi cel mai tânăr portar din istoria Les Bleus, debutând în 1911, la vârsta de 19 ani. În 1913 a refuzat o ofertă de la Tottenham, asta ca să înţelegeţi şi mai bine diferenţele dintre noi şi ei, în caz că nu erau deja clare. Dar, după cum am zis mai sus, România venise să înveţe. Şi a avut de la cine.

Iată jucătorii români din acest meci, cu gradele militare aferente la momentul respectiv şi vârsta unora, despre care cotitidianul Paris-midi a scris că „au bune calităţi individuale, de pricipere şi viteză, dar le lipseşte coeziunea.”

Lt. Constantin Rădulescu (23 de ani) – lt. Savu Mareş (23), soldat Dumitru „Mitty” Niculescu (21) – lt. Vasile Ioniţă (23), lt. Constantin Alvirescu, soldat Teodor Florian (20) – lt. Traian Butu, soldat Ernest Hillard, lt. Eugen Meţianu (21), lt. Alexandru Ţane-Săvulescu (23), lt. Constantin „Dinicu” Georgescu (23).

Poză de grup făcută de Tricolori înaintea meciului cu Franţa. sursa foto

Costică Rădulescu, născut la Bucureşti, era cam cel mai dat prin ţărână dintre toţi, servind în timpul războiului sub drapelul Regimentului 3 Infanterie Olt. A fost rănit prima dată în septembrie 1916, în luptele din Transilvania, şi a doua oară la mâna dreaptă în vara lui 1917, în bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Dar asta nu i-a afectat pasiunea pentru postul de portar. După război a fost unul dintre liderii fotbalului românesc, conducând după retragere Naţionala României la Cupa Mondială din 1930, prima din istoria fotbalului, şi reuşind calificarea la Mondialul italian din 1934.

În ziua următoare, fotbaliştii români au urmărit din tribunele stadionului Pershing meciul SUA – Canada din Grupa B, încurajându-i frenetic pe americani prin scandări „Come on Yanks!” (The Chicago Tribune, 26 iunie 1919). Francezii şi belgienii au fost, evident, suporterii canadienilor. Statele Unite au câştigat partida cu 5-4, după ce Canada condusese cu 4-1.

26 iunie 1919. Luptând şi marcând pentru ţara ta


Pe 26 iunie, stadionul Pershing a găzduit începând cu ora 9 dimineaţa patru meciuri, balul fiind deschis de confruntarea România – Italia.

În avancronica ziarului L’Auto se considera că România, prin curaj, poate opune o rezistenţă onorabilă Italiei, care spulberase Grecia cu 9-0 în prima etapă. Optimismul francezilor se baza pe ideea că România este o echipă mai competitivă decât Grecia, chiar dacă pe foaie era, şi de data asta, o prăpastie între noi şi italieni. Jucătorii peninsulari erau şi veterani ai fotbalului, nu doar ai războiului.

Fundaşul Renzo De Vecchi jucase de 17 ori în Squadra Azzurra până la intrarea Italiei în Primul Război Mondial, în 1915, şi fusese supranumit de suporterii Milanului „Figlio di Dio” (Fiul lui Dumnezeu). Mijlocaşul Guido Ara jucase de 10 ori pentru Italia până la plecarea pe front şi era cel mai titrat graţie celor cinci titluri naţionale câştigate cu Pro Vercelli între 1908 şi 1913. Cel mai forza! era atacul compus din golgeterii interişti Ermanno Aebi (campion naţional în 1910) şi Luigi Cevenini (63 de goluri în 55 de meciuri între 1912-1915), golgeterii şi internaţionalii genovezi Aristodemo Santamaria şi Enrico Sardi (2 goluri în 3 selecţii), şi Alessandro Rampini, viitorul star şi golgeter al lui Pro Vercelli.

Când pui toate aceste date faţă-n faţă cu campionatele jucate în aceeaşi perioadă, în România, între trei sau maxim şase echipe, n-ai cum să bagi la rubrica umilinţe înfrângerea cu 7-1 suferită de Rădulescu şi ai lui, care au încercat cum au putut ei mai bine să combată precizia şi viteza jocului italian (La Liberté, 27 iunie 1919).

În ciuda tuturor decalajelor, românii au reuşit să găsească o breşă în sistemul solidei echipe italiene şi să marcheze acel unic gol care, câteodată, vorba lui Edward Chambers, înseamnă „mai mult chiar decât rezultatul.”

Mai ales când în urmă cu numai doi ani erai în tranşeele Moldovei şi ziua de mâine era cel mai incert lucru pe care-l cunoşteai.

Primul gol neoficial din istoria Naţionalei României Mari  a fost marcat de unul din veteranii celei de-a treia bătălii de la Oituz, fundaşul dreapta Savu Mareş. Nu ştim minutul, ci doar că a fost înainte ca italienii să lanseze o canonadă de şuturi la poarta lui Rădulescu, prin care au stabilit scorul final. Nu avem nici vreo descriere a felului în care acest gol istoric a fost marcat, aşa că orice îţi imaginezi între un ricoşeu norocos din genunchi şi o foarfecă perfectă, e cât se poate de valabil.

The Chicago Tribune dă pentru meciul cu Italia acelaşi prim XI românesc care a înfruntat Franţa.

Lt. Constantin Rădulescu – soldat Dumitru „Mitty” Niculescu, lt. Savu Mareş – lt. Vasile Ioniţă, lt. Constantin Alvirescu, soldat Teodor Florian – lt. Constantin „Dinicu” Georgescu, lt. Alexandru Ţane-Săvulescu, soldat Ernest Hillard, lt. Eugen Meţianu, lt. Traian Butu.

Echipa României era practic compusă din pionieri ai frumosului joc. Dumitru „Mitty” Niculescu fondase cu numai un an înaintea plecării pe front clubul Venus Bucureşti (1915). Ţane-Săvulescu şi Theodor Davila, parte şi el din lotul României, înfiinţaseră în 1913 Cercul Atletic Bucureştean. Savu Mareş, Constantin Rădulescu, Vasile Ioniţă şi Dinicu Georgescu erau fondatorii clubului Teiul Bucureşti (1914), care peste o vreme va deveni Unirea Tricolor.

Eugen Meţianu, născut la Braşov şi absolvent al Colegiului Naţional Andrei Şaguna, era singurul jucător ardelean din echipă. În 1916, după intrarea României în război, Meţianu a părăsit oraşul natal pentru a se înrola în Armata Română.

În ce-l priveşte pe Ernest Hillard, el era un englez stabilit în România din 1906, sau poate chiar un pic mai devreme, ca funcţionar la Rafinăria Concordia-Vega din Ploieşti. A jucat fotbal pentru Societatea Româno-Americană şi a luptat pe frontul Primului Război Mondial în uniforma românească.

28 iunie 1919. Atât de aproape


Înaintea decepţiilor cu Irlanda şi Suedia, ori cu Danemarca şi Albania, a fost… Grecia.

„Totuşi, românii sunt mai buni decât adversarii lor de azi. Ei trebuie să îşi asigure un avantaj destul de net.” (L’Auto, 28 iunie 1919)

Totuşi, ai noştri au fost învinşi  de greci cu 3-2 în ultimul meci al Grupei A, o sursă secundară menţionând că România a condus la pauză cu 2-0, dar nu am reuşit să găsesc confirmarea.

Ziarele franceze s-au rezumat doar să prezinte scorul, în vreme ce The Chicago Tribune (29 iunie 1919) scrie că „meciul a fost aprig disputat, echipele fiind echilibrate”, fără a mai acorda spaţiu şi altor detalii.

Dată fiind situaţia incompletă, pot doar specula că în acest ultim meci au evoluat şi ceilalţi jucători din lot, cum ar fi căpitanii Thedor Davila şi Horia Roman (fondatori ai clubului Olympia Bucureşti, în 1904), soldatul Nicolae Secăreanu (de la Colţea Bucureşti) şi sublocotenentul Dumitru Maiorescu. Se crede, de asemenea, că şi doi dintre jucătorii echipei de rugby au evoluat pentru Naţionala de fotbal contra Greciei. Este vorba de sergentul Rudolph Schmettaw – multiplu recordman la atletism înaintea războiului -, şi de lt. Gheorghe Ţicleanu, camarad în Regimentul 15 Infanterie Războieni cu Nicolae Secăreanu şi locotonenţii Savu Mareş şi Alexandru Ţane-Săvulescu.


La patru luni după Paris, cu Mitty Niculescu şi Teodor Florian în echipă, Venus Bucureşti a câştigat în premieră Cupa Harvester, asimilată mai târziu titlului naţional. Negrii din Splai i-au devansat între octombrie şi noiembrie 1919 pe cei de la Tricolor (ex-Teiul), cu Costică Rădulescu, Ernest Hillard şi Dinicu Georgescu pe teren, pe cei de la Colţea Bucureşti, pentru care jucau Traian Butu, Theodor Davila şi Eugen Meţianu, ultimul loc fiind ocupat de Prahova Ploieşti, al cărei tricou îl purta Constantin Alvirescu.

Băieţii Regimentului 15 Infanterie au ajuns în România aiba în decembrie 1919. După Paris, au schimbat rapid uniforma sportivă cu cea militară, luând parte la bătăliile decisive contra Ungariei bolşevice, care au securizat unirea Transilvaniei cu România.

S’a vorbit de noi şi chiar mult prin presa anglo-franceză: a văzut publicul extrem de cosmopolit şi uniforma română şi ce chipeşi erau militarii noştri; s’a pomenit de noi o zi mai mult după încetarea războiului, şi astea nu sunt nimicuri. La 14 Iulie, sub Arcul de Triumf dela Champs Elysées soldaţii noştri cu mândrul nostru tricolor fâlfâind în vânt defilau falnic, sub aplauzele mulţimei parisiane.

De n’ar fi fost decât atât, tot a fost ceva.”

Adevărul, duminică, 27 iulie 1919

 

Predicţia generalului francez Ferdinanch Foch, cum că pacea încheiată în vara lui 1919 va fi doar un armistiţiu de 20 de ani, se va împlini cu o înspăimântătoare precizie.

 

Un gând despre “Centenarul debutului Naţionalei României Mari

  1. Pingback: Braşovenii Naționalei României | Pionierii | La Stegaru'

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.