Diferenţa dintre fotbalul românesc şi cel englez, spre exemplu, constă în mai multe lucruri. În afară de ritmul jocului practicat în Imperiu şi a infrastructurii de acolo, cea mai mare diferenţă, din punctul meu de vedere, este respectul pe care britanicii îl acordă trecutului şi oamenilor care literalmente şi-au dedicat viaţa clubului. De ce consider această diferenţă ca fiind cea mai importantă? Pentru că respectul este baza oricărei relaţii – de prietenie, de colaborare, de dragoste etc. Fără respect avem doar o relaţie între două părţi, în cazul fotbalului antrenorul şi clubul, unde una dintre părţi va sfârşi cu un pumnal înfipt adânc în spate din partea celeilalte părţi.

În 1968, Manchester United, antrenată de Matt Busby, câştiga la 29 mai Cupa Campionilor Europeni. Reuşita europeană a „diavolilor roşii” venea la zece ani după tragedia aviatică de la Munchen, în care 8 fotbalişti de-ai lui United şi-au pierdut viaţa. Matt Busby a supravieţuit, şi-a revenit şi recreat o echipă capabilă să ajungă pe cea mai înaltă treaptă a fotbalului de club european. Apoi i-a fost acordat titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, retrăgându-se pe 4 iunie 1969, după 24 de ani la rând pe banca lui Manchester United.

În 1968, Steagul Roşu Braşov, antrenată de Silviu Ploeşteanu, ducea o luptă la baionetă pentru menţinerea în prima ligă a României. Decesul în august 1967, înainte de startul sezonului, al unuia dintre cei mai importanţi şi iubiţi fotbalişti ai echipei, Iuliu Năftănăilă, zdruncinase puternic moralul întregului lot. „Stegarii” pierd barajul de menţinere în prima ligă şi suferă prima retrogradare în Divizia B. Totul se întâmpla în sezonul în care Silviu Ploeşteanu împlinise 20 de ani neîntrerupţi de activitate sub Tâmpa, în cadrul aceluiaşi club – Steagu’ . Ploeşteanu nu a primi vreo distincţie din partea clubului sau din partea FRF-ului pentru cei 20 de ani la Braşov, ci a fost aşteptat să capoteze în Divizia B (1-4 acasă cu Poiana Câmpina în etapa a 8-a a ediţiei 1968/69), pentru a fi dat afară de la club.

Credeţi că se poate muri de inimă rea? Da, se poate. Ploeşteanu avea inimă frântă după felul în care fusese tratat de conducătorii uzinei şi ai clubului şi deşi a încercat să-şi regăsească refugiul la Tractorul Braşov, durerea n-a mai putut fi suportată decât până pe 13 aprilie, când a închis ochii şi s-a dus. „Stegarii”, antreanţi acum de Valentin Stănescu, jucau în acea zi returul cu Poiana Câmpina. Când au receptat la cabine, în pauza meciului, mesajul decesului lui Ploeşteanu, au fost simple jaloane pe teren în repriza a doua, atât de devastatoare fiind vestea.