Nu mă voi apuca să înşir istoria uzinei fără de care clubul pe care azi îl susţinem n-ar fi existat pentru că n-am datele necesare unei prezentări cât mai exacte. Mda, „bun” mod de a începe un articol, spunându-vă ce nu voi face şi ce nu am.

De fapt, ce naiba voi face?

O să vă arăt una alta, în special din vremile de glorie ale Uzinelor Steagul Roşu – aka Uzinele Astra Braşov (U.A.B.) până la 21 august 1948. După Legea Naţionalizării (confiscării, ca să fim sinceri) din iunie ’48, UAB trece în grija Republicii Populare Române care îi dă un nume… popular.

Azi ne ocupăm de artă, subiect atât de drag aici La Stegaru’. Dar, mai întâi, să explic pentru cei care poate nu ştiu ce înseamnă realismul socialist. Pe scurt, o doctrină comunistă născută în anii ’30 care obligă artele (literatură, muzică, plastice) să aibe un anumite stil şi un anumit conţinut. Ele trebuie să educe masele şi să contribuie la formarea „omului-nou”, punând în evidenţă scene din cotidianul socialist. Şi cum cotidianul socialist al unui Braşov demult industrializat, dar recent naţionalizat, era compus din muncitorii care dis de dimineaţă luau drumul marilor uzine…

 „Omul-nou” nu-i vreu schilod care se chinuie să ridice un ciocan. „Omul-nou” e rupt din piatra Olimpului şi o arde doar la pantaloni şi salopetă în faţa scânteilor aparatului de sudură. O utopie, desigur, care te face să te întrebi unde-i realismul din „realist-socialist”.

Statuia din fotografie (cca 1964) se află în faţa intrării de la actualul palat administrativ.

Ce s-a întâmplat cu ea? Nu ştiu. Făcând un efort şi trecând peste ideea că tot ce este de sorginte comunistă trebuie să dispară, această creaţie artistică ar fi meritat păstrată. La urma urmei, muncitorii (atâţia câţi au mai rămas) fac şi astăzi parte din societate şi sunt o componentă importantă a acesteia. Pur şi simplu, la un moment dat în istorie cineva a decis să-i reprezinte din punct de vedere artistic astfel.

Par example, italienii nu au dărâmat Stadio del Marmi fiincă arhitectul se avea bine cu Mussolini, iar americanii, cei mai liberi dintre pâmânteni, pun preţ pe picturile murale ale lui Diego Rivera care înfăţişează scene muncitoreşti în Uzinele Ford. În anii ’50 paranoia contra creaţiilor „marxiste” ale lui Rivera era la cote maxime şi membri marcanţi ai comunităţii religioase din Detroit cereau distrugerea operelor. Edsel Ford, fiul lui Henry Ford (fondatorul uzinei), cel care comandase lucrările pentru că dorea o cât mai bună reprezentare a armoniei dintre om şi maşinile cu care el lucrează, se ţine tare pe poziţie. Poate că Rivera a încercat să sape o sămânţă de „om-nou” pe tărâm american, dar, până la urmă, americanii au văzut în muralele sale expresia unei uzine care se afirma la nivel mondial.

La noi, mai devreme sau mai târziu, tot ce fusese creat în comunism a trebuit să dispară. Şi unii sunt naivi şi au impresia după ce au citit „1984” că doar în statele totalitare se practică „ajustarea” trecutului pentru a fi în conformitate cu prezentul.

Acuma, nu ştiu când muncitorul olimpian s-a făcut nevăzut din faţa Uzinelor „Steagul Roşu”, dar ştiu că în 2006 a fost îndepărtat mozaicul de pe una din faţadele „capitalistei” uzine Roman S.A..

Eh, o mai ţineţi minte pe asta? Conform unui articol din 2007 din Monitorul Expres, mozaicul inaugurat în 1979 a fost cel mai mare din ţară (sau măcar în top 3) şi era opera a 12 artişti plastici locali. La fel ca şi în creaţiile lui Rivera, se face elogiul clasei muncitoare (nimic rău în asta) prin înfăţişarea a diferite scene care se petrec în uzină. În stânga, un steag roşu flutură în spatele muncitorilor care-şi dau mâna cu conducerea uzinelor după încă o treabă bine făcută.

Când s-a renovat uzina, mozaicul a fost demontat şi pus, zice-se, la păstrare. Cum ar veni, nu e complet pierdută opera, doar aşteaptă un loc bun pentru a se face din nou admirată. Şi detestată.