La Stegaru’ s-a scris ori de câte ori s-a ivit ocazia despre cel mai longeviv antrenor din istoria fotbalului românesc, Silviu Ploeşteanu, acum urmând să-l cunoaşteţi, prin intermediul câtorva instantanee inedite, pe fotbalistul Silviu Ploeşteanu, cel care a început fotbalul la Reşiţa, l-a continuat la Cluj pe perioada studenţiei şi s-a acoperit cu laurii victoriei în tricoul „Negrilor din Splai” – Venus Bucureşti. Între sutele de meciuri de campionat, Silviu Ploeşteanu a jucat de 11 ori şi în tricoul Naţionalei, pentru care a marcat un gol, punându-şi ghetele în cui după al Doilea Război Mondial, nu înainte de a fi jucător-antrenor în două meciuri amicale pentru… Uzinele Astra Braşov (viitoarea Steagul Roşu).

REŞIŢA

Pe Valea Domanului se puseseră în anii ’30 bazele unei echipe de fotbal, UD (Uzinele de Fier şi Domeniile) Reşiţa pe numele ei, care la finalul sezonului 1930/31 avea să câştige primul şi unicul ei titlu de campioană naţională. Înainte de a se impune în finala Campionatului Naţional, UD Reşiţa a câştigat Liga de Vest, clasându-se pe primul loc într-o serie cu RGM Timişoara, Chinezul Timişoara, Politehnica Timişoara, Banatul Timişoara, CA Timişoara, ILSA Timişoara şi Kadima Timişoara (!). Iată, deci, că intrusa într-o serie dominată de echipe timişorene le-a devansat pe toate, reuşind să se califice la Turneul Final al Campionatului Naţional.

În acei ani, campionatul era împărţit în mai multe Ligi (de Centru, Nord, Vest, Est şi Sud), cam cum e NBA-ul şi NHL-ul americanilor împărţit pe Conferinţe, iar câştigătoarele acestor Ligi se înfruntau în Turneul Final al Campionatului Naţional.

UD Reşiţa bate la Ploieşti pe Prahova cu 3-2, calificându-se în finala CN, acolo unde a întâlnit pe propriul teren, la 28 iunie 1931, echipa Societăţii de Gimnastică din Sibiu. Prin golurile lui Eugen Lakatoş, din minutele 9 şi 84, reşiţenii câştigă titlul naţional, din echipă făcând parte şi Silviu Ploeşteanu, care abia împlinise majoratul în ianuarie.

După meci, fotbaliştii reşiţeni s-au îmbrăcat în hainele bune şi s-au fotografiat pentru eternitate alături de antrenorul lor, Ernest Loukota, fotografia fiind făcută de către… unul dintre jucători. O chestie interesantă este aceea că în această echipă a Reşiţei avem două dintre personalităţile care vor influenţa istoria Uzinele „Astra” Braşov şi a Steagului Roşu de mai târziu. De Silviu Ploeşteanu nu mai trebuie să menţionez. Este vorba despre antrenorul Ernest Loukota, care va ajunge la Braşov câţiva ani mai târziu, antrenând echipa de atletism a clubului de sub Tâmpa, cu care va impune un monopol pe această disciplină, avându-l ca elev inclusiv pe actualul medic al FC Braşov, Laurian Ovidiu Taus. Faptul că Loukota a fost antrenorul Reşiţei mă face să cred că acesta a antrenat şi echipa de fotbal a Uzinelor „Astra” în anii ei de pionerat.

Sezonul următor, echipa reşiţeană se impune iarăşi în Liga de Vest, calificându-se pentru a doua oară consecutiv la Turneul Final al Campionatului Naţional. Aici, în semifinale, Mureşul Târgu Mureş este înfrânt cu categoricul scor de 8-2, UDR-ul urmând a se deplasa în Capitală pentru disputa finală cu Venus Bucureşti, care învinsese şi ea în semifinale, tot cu un scor categoric, 5-0, pe Maccabi Cernăuţi. Finala de la Bucureşti, deşi pierdută cu 3-0, nu este lipsită de momente care să-i confere o dimensiune epică. Eugen Lakatoş şi Silviu Ploeşteanu sunt abordaţi înainte de meci de Octav Luchide, secretarul general al Federaţiei Române de Fotbal, care îi informează pe aceştia că sunt în vederile unei viitoare selecţii la Naţională. Entuziasmaţi la culme de această veste, cei doi tineri (Lakatoş – 20 de ani, Ploeşteanu – 19 ani), exagerează cu acţiunile individuale, dorind să-şi demonstreze calităţile, fapt ce a dăunat jocului colectiv. La pauză, o ceartă între Keller şi Gyory, doi dintre pilonii echipei, rupe complet echipa reşiţeană, care în ultimele 45 de minute mai încasează două goluri.

CLUJ

Pentru Silviu Ploeşteanu urma o nouă etapă în viaţa sa – studenţia, aşa că ia drumul Clujului şi în următoarele cinci sezoane îmbracă tricoul lui „U” şi îşi începe studiile la Academia de Ştiinţe Comerciale.

În sezonul 1932-1933, Campionatul Naţional se joacă pentru prima dată în sistem divizie, împărţit în două serii a câte şapte echipe fiecare, câştigătoarele urmând a-şi disputa titlul într-o finală tur-retur. În vreme ce Ripensia Timişoara se impune relativ lejer în Seria I, în Seria a II-a U Cluj se luptă cu Venus Bucureşti până în ultima etapă pentru primul loc. La Bucureşti, „şepcile roşii” conduc în minutul 50 cu 3-0 (!), golul care a deschis tabela fiind opera lui Silviu Ploeşteanu. Până la final „negrii din Splai” egalează, însă remiza convine clujenilor, care se califică în finală.

Aceştia, din păcate, pierd dubla manşă cu Ripensia, fiind învinşi cu 5-3 la Timişoara, iar la Cluj nereuşind mai mult de 0-0.

Un an mai târziu, „şepcile roşii” iau parte şi la prima ediţie a Cupei României, 1933-1934, reuşind să ajungă până în finală, după ce au eliminat pe Maccabi Bucureşti (4-0 în deplasare), CA Timişoara (4-2 în deplasare), Olimpia Satu Mare (6-1 acasă) şi, în semifinale, au învins la limită, 3-2, în… „Valea Domanului” pe UD Reşiţa.

Finala a fost programată să se joace la Timişoara, pe terenul Ripensiei, cealaltă finalistă. „U” avea şansa revanşei pentru titlul pierdut în 1933, însă sunt învinşi cu 3-2, golul de 1-1 fiind marcat de Silviu Ploeşteanu în minutul 18. „U”-iştii contestă hotărârea de a se fi programat finala pe terenul gazdelor şi cer rejucarea pe un teren neutru. „Ripi” acceptă, se alege Bucureştiul, iar timişorenii înving cu 5-0.

Silviu Ploeşteanu joacă pentru „U” până în anul 1937, reuşind să strângă 87 de tricouri şi să marcheze 30 de goluri în Divizia A, fără a socoti şi meciurile din Cupa României.

BUCUREŞTI

P 19 septembrie 1937, Silviu Ploeşteanu vizita Braşovul cu ai săi „negrii din Splai” (Venus Bucureşti), în meciul jucat sub Tâmpa contra Asociaţiei CFR Braşov. Ardelenii sunt învinşi cu 3-1, după ce la pauză scorul a fost egal, 1-1.

Ripensia Timişoara continuă să fie piaza-rea a lui Silviu Ploeşteanu, întrucât Venus termină acel sezon la un punct în spatele echipei de pe Bega. De fapt, punctul care  i-ar fi trimis pe jucătorii Venusului în finala CN a fost pierdut pe 6 martie 1938, în etapa a 11-a, la Arad. Deşi, a spune că el a fost pierdut este impropriu. „Negrii” au renunţat la acel punct (o victorie se recompensa atunci cu 2 puncte), iar meciul cu Gloria Arad s-a încheiat la egalitate, 1-1, pentru că „Ploaie” (porecla pe care i-au dat coechipierii lui Silviu Ploeşteanu) şi ceilalţi din cvintetul ofensiv se jucau cu ocaziile în faţa porţii arădeanului Theimler. De ce? Aflaseră că în dimineaţa meciului copilul său a murit. Cu acel punct, Venus ar fi întrecut Ripensia în clasament graţie golaverajului mai bun.

La primul său sezon sub culorile Venusului, Silviu Ploeşteanu marchează de 5 ori în 17 meciuri. Urmează în 1939 şi 1940 cucerirea a două titluri consecutive, 1939 fiind anul în care Divizia A s-a jucat într-o singură serie, de 12 echipe, câştigată detaşat de Venus Bucureşti, cu 9 puncte avans faţă de echipa clasată pe locul 2, Ripensia.

În 1940 are loc cea mai lungă finală din istoria Cupei României, Rapid Bucureşti şi Venus Bucureşti înfruntându-se într-un maraton de patru meciuri, primul duel având loc în aprilie şi ultimul în noiembrie (!), stadionul „ANEF” din Capitală (viitorul „Republicii”) fiind gazdă.

Pe 30 aprilie, „negrii din Splai” egalează la doi, după ce au fost conduşi cu 2-0, în minutul 86, autorul reuşitei fiind Siviu Ploeşteanu. Cum în fotbal, pe vremea aceea, prelungirile erau opţionale iar deciderea meciului la penalty-uri era considerată nedemnă, are loc rejucarea. Pe 9 iunie, rapidiştii sunt cei care obţin egalarea spre final, în minutul 79, prin golul reuşit de Ştefan Auer (fost vice-campion cu Colţea Braşov în 1927), în vreme ce braşoveanul Iuliu Bodola, colegul din atac al lui Ploeşteanu, marchează pentru 4-3 în minutul 52.

După o a doua rejucare pe „Giuleşti”, încheiată 2-2 după prelungiri (au decis să meargă în prelungiri sperând că se decide câştigătoarea), Venus pierde pe 8 noiembrie 1940 în a treia rejucare, scor 1-2.

Deşi învinşi în Cupă, Venus nu încheiase sezonul 1939/40 fără trofeu, campionatul naţional fiind cucerit pentru a doua oară consecutiv, Siviu Ploeşteanu marcând de 4 ori în 21 de meciuri. A fost ultimul titlu cucerit de Venus. Războiul mondial bătea la uşă.

NAŢIONALA

Silviu Ploeşteanu debutează în Naţională pe 8 iulie 1937, în turneul baltic întreprins de România în acea lună, evoluând titular în partida câştigată cu 2-0 la Kaunas împotriva Lituaniei.

A fost primul din cele 11 meciuri jucate sub Tricolor de viitorul mare antrenor. Unul a avut loc pe stadionul „Sparta” din Praga, în faţa unei asistenţe de 18 mii, unde România începe fulminant meciul cu Cehoslovacia marcând prin Baratky şi Bodola în minutele 25 şi 26, provocând un şoc în rândul spectatorilor. N-a fost să fie un succes frumos, frigul şi presiunea fotbaliştilor cehoslovaci întorcând scorul în favoarea lor, 6-2.

În 1939, Silviu Ploeşteanu evolueză în două meciuri pentru Naţională, o victorie cu 1-0 contra Iugoslaviei (meci amical) şi în primul meci din istorie dintre echipele României şi Angliei, jucat pe 24 mai în faţa a 40 de mii de spectatori pe stadionul „ANEF” din Bucureşti. Deşi pierdut cu 0-2, jucătorii români au lăsat o impresie frumoasă oaspeţilor din Albion.

Pe 14 iulie 1940, cu câteva luni înaintea Dictatului de la Viena impus de Germania Nazistă, Naţionala României juca la Frankfurt pe Main împotriva echipei Naţionale a ţării care a contribuit la rapturile teritoriale din vara lui 1940. Pentru a-şi demonstra teoria de superioritate a rasei ariene, nemţii îi calcă în picioare pe ai noştri, onoarea fiind cât de cât salvată de golurile lui Baratky (două) şi Ploeşteanu (singurul marcat pentru România).

Ultimul meci jucat de Silviu Ploeşteanu pentru Naţională a fost pe 12 octombrie 1941, împotriva Slovaciei, partidă câştigată cu 3-2. Peste patru zile, Armata Română cucerea oraşul-port Odessa.

Fotbalul intra într-un con de umbră, altele fiind preocupările societăţii în anii războiului. Se organizează, totuşi, campionate şi cupe de război, pentru ca activitatea competiţională să nu paralizeze cu totul. După încheiera ostilităţilor, o nouă ordine urma să se impună fotbalului românesc. Echipe apărute peste noapte luau locul în primul eşalon unor cluburi de tradiţie, care au fost nevoite să se „reorganizeze” pentru a putea supravieţui, dispărând în cele din urmă cu totul.

În aceste împrejurări, Silviu Ploeşteanu ajunge în 1948 la Braşov, la Uzinele „Astra”, în căutarea unui loc de muncă. Cum uzina de aici avea o echipă de fotbal dar nu avea un antrenor, Ernest Loukota întorcându-se la Reşiţa, fosta vedetă interbelică acceptă să preia conducerea echipei, evoluând chiar și în câteva meciuri oficiale și marcând cel puțin un gol pân la finalul acelui deceniu, dedicându-se apoi exclusiv meseriei de antrenor, dorind să ducă Braşovul în înalta societate a fotbalului.

Pe 21 august 1948, Uzinele „Astra” Braşov îşi schimbă denumirea în „Steagul Roşu”, nume pe care-l va prelua şi echipa, iar de aici începe o cu totul altă poveste.