Sunt ciudate rău de tot căile astea alea vieții. Când am deschis acum aproape trei ani blogul meu personal, Brașoave, eram un entuziast care voia să pună într-o lumină modernă istoria aviației românești din al Doilea Război Mondial. Şi aşa am dat pe agonia.ro de articolele domnului Petrescu, articole despre cavalerii români ai cerului scrise mult mai bine decât puteam eu s-o fac atunci. Nu că acum aş fi mai priceput. Totuşi, am aflat despre el că e braşovean şi mă gândeam dacă există cumva posibilitatea ca el să fie şi „stegar”. În 2011 l-am aflat pe domnul Mihai-Athanasie Petrescu printre vizitatorii şi comentatorii activi de La Stegaru’ şi nu-mi venea să cred cât de perfect s-au putut alinia stelele.

„Steagomanii vor recunoaşte steagomanul din mine chiar şi în textul ăsta”, scria domnia sa într-un comentariu la un articol precedent.

de dl. Mihai-Athanasie Petrescu (5 martie 2001)

– Iar ai întârziat! Unde-ai putut să-ţi pierzi timpul pân-acum? strigă, furioasă, doamna Anne Tinu, întâmpinându-şi soţul puţin cam afumat.
– Hâc! … Nu ţi-am spus că mă duc la meci? A jucat Drapelu’, spuse, spăşit, domnul Călin Relu Tinu.
Drapelul Albastru era echipa fanion a oraşului. Fondată de câţiva zeci de ani, ea avea un palmares destul de frumos. Nu izbutise niciodată să câştige campionatul naţional, dar terminase de mai multe ori pe podium, ba chiar câştigase o Cupa Balcanică şi câteva turnee internaţionale, ce-i drept, de mai mică însemnătate. Drapelu’, cum îşi răsfăţau suporterii echipa, participase de două, trei ori şi la cupele europene; chiar dacă nu-şi adjudecase niciodată o astfel de cupă, se putea totuşi lăuda cu unele rezultate spectaculoase. Din păcate, făcuse şi câteva sezoane în diviziile inferioare…
– Fi-ţi-ar fotbalul afurisit! continuă soţia. Mult o să mă mai chinui cu tine?…
– Hâc!…
– Dacă aş avea o putere! se lamentă Anne. Aş face orice ca să desfiinţez nenorocirea asta!
– Hâc! …noroc… că n-ai! Hâc! …putere.
– Nu fii atât de sigur! îl ameninţă ea.
Astfel de discuţii aveau loc în casa familiei Tinu ori de câte ori juca echipa lui favorită. Dacă Drapelul Albastru câştiga meciul, Călin Relu sărbătorea evenimentul, împreună cu prietenii. Dacă …invers, aceiaşi înfocaţi suporteri îşi înecau amarul la acelaşi bar de la parterul unui bloc vecin. Iar seara, scandalul era nelipsit. Anne Tinu era sătulă…
De aceea ceru şi obţinu tot felul de sfaturi de la alte neveste care se înfruntau cu acelaşi flagel. Cineva o îndemnă să apeleze la forţele oculte. A doua zi se duse la o vrăjitoare.
Ţiganca o ascultă, mirată.
– Stai, cucuoană, că nu poci să pricep. Păi cum, mânca-ţi-aş, mătălică îţi pare rău că se duce la meci? Altele vin să le dezleg bărbaţii de iubite, iar mătălică…
– Nu mai pot! În fiecare duminică el…fă ceva!
– Îi fac! Îi fac, şi de nu ţi-o place, să nu-mi dai nici un ban!
Anne, oarecum liniştită că pasase răspunderea, plecă acasă. Iar duminica următoare, Drapelul Albastru reuşi o performanţă rară : câştigă cu o diferenţă mare de scor. Până seara târziu, microbiştii defilară, fericiţi, prin centrul oraşului. Călin Tinu nu lipsea din procsiune. Spectacolul pe care îl avu acasă, unde a ajuns mult după miezul nopţii, nu reuşi să-i strice buna dispoziţie.
Luni, Anne Tinu făcu o nouă expediţie în cartierul ţigănesc.
– Mi-ai promis că-l dezlegi! strigă ea la vrăjitoare.
– Vălelică, cucuoană! se apără ţiganca. Păi mătălică vrei aşa, cum ai bate din palme? Ai o ţâricuţă de răbdare!
Doamna Tinu avu răbdare. Până la următoarea etapă de campionat, când Drapelu’ câştigă din nou la scor. Şi din nou ţiganca se apără, cerând răbdare.

În săptămânile următoare, echipa oraşului câştigă toate meciurile . Ziarele specializate în sport se întreceau în a aduce elogii antrenorilor şi jucătorilor “albaştri”, iar oraşul era la picioarele lor. Numărul microbiştilor se mărea necontenit, tinzând să egaleze populaţia oraşului.
Anne Tinu se resemnă : soţul ei era incorijibil. Ba, mai mult, uneori îşi stăpânea cu greu dorinţa de a merge şi ea la stadion, să vadă “minunea albastră”, aşa cum titrau ziarele. Iar de vrăjitoarea tuciurie uită complet.
La sfârşitul campionatului, echipa se plasă pe locul secund în clasament.
Păcat că se trezise atât de târziu.
Dar aveau să vină alte campionate, noi cupe şi competiţii europene.
Primul meci, primul scor astronomic, chiar în faţa campioanei en titre. La meci îşi gasiră, cu greu, loc în tribună şi câţiva suporteri ai echipei vizitatoare, dar până la pauză, aceştia aplaudară cu frenezie reuşitele gazdelor.
La prima întâlnire din Cupa UEFA, stadionul, plin, era înconjurat de zeci de mii de oameni care ar fi dorit un bilet de intrare. La sfârşitul meciului, încheiat în avantajul “albaştrilor”, conducerea clubului promise că în cel mai scurt timp va demara construcţia unui nou stadion, mult mai încăpător. Şi se ţinu de cuvant, mai ales că şi suporterii sprijiniră, financiar, proiectul.
Sezonul fotbalistic se desfăşură fără sincope. Drapelul Albastru primi şapte goluri, marcă o sută patruzeci şi unu, câştigă toate meciurile şi îşi înscrise în palmares Campionatul, Cupa României şi Cupa UEFA.
Ce păcat, însă, că la meciurle echipei naţionale, jucătorii albaştri făceau simplă figuraţie, provocând disperarea selecţionerului. Cum oare nişte jucători irezistibili la echipa lor de club nu erau în stare să stea în calea adversarilor la meciurile naţionalei?
Nu aceeaşi problemă o aveau locuitorii oraşului. Ce le păsa lor de echipa naţională? Aia era pentru amărâţii din alte oraşe, acolo unde nu existau dream-teamuri ca a lor. Ei îşi iubeau “albaştrii” şi organizau, de dragul lor, adevărate festivaluri săptămânale.
Sezonul care urmă fu şi mai bun. Drapelul Albastru cuceri întâi Supercupa Europei. După care, în vară, au poposit în vitrina clubului o nouă Cupă a României, Cupa Ligii Campionilor şi trofeul Campionatului Naţional. Presa din toată lumea a descris în culorile cele mai vii evoluţia echipei albastre, inventând noi epitete pentru a o lăuda şi elogia.
Într-o zi, însă, a început dezastrul.
În tribuna stadionului din Tokio care găzduia Finala Cupei Intercontinentale, un suporter al campioanei Americii de Sud (care mânca bătaie cu opt la zero) scăpă o vorbă regretabilă :
– Ce rost mai are să mergem la meci, când se ştie dinainte cine va câştiga?
Probabil că mulţi reflectară la această întrebare, pentru că spectatorii de
fotbal se împuţinară la fiecare meci, cu toate că Drapelul Albastru obţinea noi şi noi victorii la diferenţe de scor tot mai mari.
Într-o duminică, Anne Tinu era să leşine când îl văzu pe Călin intrând,
furios, pe uşă, deşi ceasul arăta că mai e de jucat o repriză. Domnul Tinu îşi aruncă pălăria şi umbrela pe un scaun, spunând, plin de năduf :
– E deja 6 – 0. Ce rost avea să mai stau?
Exemplul lui fu urmat, în curând, de toată lumea, iar Drapelul Albastru a
ajuns să joace în faţa unor imense tribune goale. Dar continuă să câştige tot. De multe ori, echipele adverse nici nu mai catadicseau să se prezinte la joc; cu toate că antrenorii albaştri introduseseră jucători tineri, ba chiar şi copii, tabela de marcaj arăta cifre din ce în ce mai mari.
După ce lăudaseră, ziarele începură o campanie împotriva echipei, ba chiar şi a fotbalului, pe care îl descriseră drept cea mai mare farsă posibilă, o ruşine pentru omenire. Interesul general pentru fotbal scăzu dramatic, îngrijorător.
Peste tot în lume, sponsorii s-au retras brusc din acest sport şi curând cluburile, ajunse în colaps financiar, începură să dispară. Drapelul Albastru se desfiinţă şi el, după ce rămăsese singur pe scena fotbalistică.

Într-o zi, pe când se întorcea de la serviciu, doamna Anne Tinu fu oprită pe stradă de către o ţigancă bătrână.
– Auoălică, cucuoană, nu mă mai cunoşti? Păi eu îs Ţiţa!
Anne scormoni zadarnic în memorie.
– Ţiţa! Vrăjitoarea! Nu mai ştii când ai venit să-l descânt pe omu’ mătălică să se lase de fotbal?
– Aha, acuma ştiu. Şi ce vrei?
– Cum ce?! Vreau să mă plăteşti, cucuană!
– Dar de ce să-ţi plătesc? Că el tot a mers la meci, până aproape de desfiinţarea fotbalului. Bine c-am scăpat!
– Păi da, cucuană! Da’ mătălică cine crezi că a făcut toate? Eu! Când am văzut că omu’ mătălică nu poate fi vrăjit, am descântat echipa, să câştige mereu. Ai văzut că am făcut bine?

Textul este, clar, o utopie, chiar dacă în 2012 vedem cum miliardari cu mare dare de mână încearcă să creeze echipe de tipul Drapeului Albastru, care să mărşăluiască semeţe peste orice alt „11” din orice oraş şi orice ţară. Poate Barcelona să fi fost aproape de realizarea acestui ţel, însă nimic nu e etern şi asta se vede deja. Unde mai pui că după valul de admiraţie ce a înconjurat la început echipa catalană, nu puţini au fost cei care au spus că barcelonezii, prin magia lor din teren, omoară, de fapt, fotbalul. Şi uite cum utopia nu mai pare chiar aşa… utopică.

În această situaţie, apare o mică dilemă cu care până şi cel mai mare suporter de rezultat poate ajunge să se confrunte: ce te faci când echipa ta câştigă tot? Desigur, e frumos la început pentru că, nu-i aşa, toţi ne dorim numai victorii şi înjurăm şi bem şi mai înjurăm puţin atunci când favoriţii pierd. Dar, ştiţi vorba aceea, ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea îndeplini. Victoriile te vor face fericit, asta e clar. La început! Lipsa adversarilor, lipsa celor care să-ţi pună probleme, lipsa înfrângerilor până la urmă, vor răpi tot ce are mai frumos de oferit frumosul joc: speranţa, aşteptarea cu sufletul la gură până în ultimul minut, deziluzia şi tristeţea, puterea te a te ridica şi a o lua de la capăt. Ironia face ca domnul Petrescu să fi scris textul ce tocmai l-aţi citit în primăvara când Drapelul Albastru, ăăă, pardon! Steagul Roşu îşi aduna forţele pentru a ataca cupele europene de unde absentase vreme de 27 de ani. Dar, reţeta succesului a fost perfectă: nişte victorii dramatice, nişte înfrângeri şi o calificare obţinută spre final de sezon. În paralel, că tot pomeneam la începutul acestei mini-cronici despre utopii realizabile, să ne aducem aminte de ultima promovare în Liga 1. A fost spectaculoasă, a fost extravagantă, a fost obţinută cu multe etape înainte de final. Nu zic că nu m-a bucurat la culme, aşteptam de trei ani reluarea duelurilor cu „granzii”, însă din 5-0 în 4-2 în 3-0 în 6-0, deşi entuziasmant la început, totul se transformă uşor-uşor într-o piesă de teatru al cărei final îţi este cunoscut. Îţi dă o stare de bine, dar nu te mai aprinde ca înainte, când totul era incert. Vă vine sau nu să credeţi, a fost nevoie de un gol îl ultimul minut al etapei de debut în prima liga pentru a simţi iarăşi adevăratul gust al unui gol.

Bun, nu ştiu dacă asta e exact mesajul ce a vrut să-l transmită Mihai-Athanasie Petrescu, dar vorba aia, criticii elaborează propriul lor mesaj, uneori diferit de ce a vrut să spună autorul. Ceea ce nu e un lucru neapărat rău. Dacă o operă e capabilă să genereze dispute legate de ce vrea să spună, înseamnă că suntem pe calea cea bună, a descoperirii nu doar a unui singur adevăr, ci mai multor. Oricum, nu doar nevestele disperate şi ţigăncile cu talent la magie neagră vor fi unicele responsabile pentru „desfiinţarea fotbalului”, ci şi acele chestii numite FIFA şi UEFA, sponsori şi bani, care vor avea un cuvânt al naibii de greu de spus.