În timp ce-l certam printr-un mail pe Costin Ştucan de la ProSport că zice prostii de genul ăsta: „Pentru cititorii tineri, Dinamo Oraşul Stalin este FC Braşov de acum.”, am realizat că „stegarii” noştri de pe vremuri erau nişte bărbaţi pe care nu prea ai fi vrut să-i întâlneşti noaptea pe o alee întunecată. Decât dacă erai fan şi voiai să-i inviţi la un trabuc şi un pahar de vin.

Mie să-mi spuneţi domn, nu tovarăş! M-am născut un domn şi aşa voi rămâne mereu.”

Practic, asta era cea mai mare jignire pe care cineva i-o putea aduce lui Silviu Ploeşteanu. În cei 20 de ani pe care i-a petrecut la club ca antrenor au fost vreo câţiva ziarişti sportivi cărora le-a scăpat un „tovăraşe Ploeşteanu”. Nu se mai ştie nimic despre ei.

Cu Csaba Györffy situaţia e şi mai radicală.

Dom’le, dacă cineva zicea ceva urât de Steagu’, băgam cuţitu’-n el!” (domnule Ştucan, noroc că nu v-a citit Györffy tâmpenia pe care aţi scris-o cu atâta încredere)

Replica asta ar trebui să aibă şi o anexă audio, ca s-o auziţi cu accent maghiar. La naiba, tipul evadase dintr-o dubă a Armatei, fiind militar în termen, a fost somat să se oprească altfel va fi împuşcat, dar el a continuat să fugă. Şi toate astea ca ăia să nu fie luat de la Braşov şi dus Steaua. No, fii sigur că era-n stare să-ţi facă buzunar la burtă!

Nicolae Pescaru a „vorbit pe teren” mai mult, Când abia îşi făcuse buletinul de cetăţean al Republicii Populare Române, a fost pus de taică-su să promită că atunci când el se va face fotbalist să nu joace decât pentru Steagu’. Acuma, treaba e că tatăl său făcuse istorie pentru rivala din oraş, Dinamo Braşov, şi nu a mai trăit să-şi vadă fiul debutând în tricoul „stegar”. Dar Nicolae Pescaru şi-a ţinut promisiunea. A jucat pentru club 19 ani la rând (!), iar când Dinamo voia să-l transfere după retrogradarea galben-negrilor din 1974, a zis pas şi a rămas să joace în „B” până a readus echipa în prima ligă. Şi abia apoi s-a retras. Pentru că asta fac „stegarii”, merg până la capăt!

Închei cu preferata mea din clasicul Nicolae Proca:

Când eşti liniştit e destul de rău. Înseamnă că nu vrei să mergi înainte. Că te opreşti!”

Nicolae Proca mai avea două examene de luat şi probabil ar fi ajuns avocat dacă Securitatea n-ar fi operat exmatricularea sa de la Facultatea de Drept din Bucureşti, în 1948. Cică era fiu de chiabur şi facultatea nu era pentru parveniţi ca el. Şi uite aşa la 23 de ani s-a trezit că trebuie practic să-şi ia viaţa de la capăt. Se mută la Braşov şi aici se angajează la Uzinele „Steagul Roşu” Braşov. De ştiut că în acei ani, când se puneau bazele comunismului în România, fotbaliştii pontau opt ore reale în fabrică şi cam aia era sesiunea principală de antrenament pentru ziua de meci. Proca n-a stat liniştit şi nu s-a oprit nici o clipă. A jucat pentru club până în ’61, apoi a fost antrenor secund şi principal până în ’75.

E nevoie de atât de puţin ca să distrugi.