„Deși Brașovul a fost redenumit Orașul Stalin, nimeni din oraș nu folosește altceva decât vechiul nume.” (extras dintr-un raport CIA din 24 mai 1954)

Trecurseră patru ani de când orașul Brașov fusese ales de comuniști să fie dat ca exemplu al puterii regimului. Marile unități industriale existente în oraș de zeci de ani ofereau baza perfectă pentru așa ceva.

Doar că Uzinele Steagul Roșu (fostele Uzine Astra Brașov), Uzinele de Tractoare „Ernst Thälmann” (ex-Industria Aeronautică Română), Partizanul Roșu (ex-Fabrica de Postav „Wilhelm Scherg”) sau Strungul (ex-Fabrica de Mașini „Frații Schiel”), ca să numesc doar câteva, nu puteau activa într-un oraș al cărui nume „nu mai corespunde, a devenit reacționar” și care amintește de un „oraș al exploatării” . (via)

---

• stânga: cererea formulată de ceferiștii brașoveni în numele tututor muncitorilor pentru schimbarea numelui;
• dreapta: răspunsul autorităților comuniste.

• 

• 

---

Nu e întâmplător faptul că dorința înflăcărată a schimbării numelui în Orașul Stalin era semnată de muncitorii ceferiști. Mișcarea comunistă din România și mulți lideri ai ei au avut legături strânse cu mediul feroviar, acesta fiind un teren fertil pentru ideile de stânga, date fiind condițiile substandard în care muncitorii de acolo își desfășurau activitatea.

Bineînțeles că totul a fost doar un spectacol menit să dea iluzia că decizia schimbării numelui a venit dinspre muncitorii brașoveni, nu din partea autorităților. O astfel de percepție oferea legitimitate regimului comunist și șubrezea moralul celor care încă mai sperau că întregul coșmar se va sfârși curând.

Decretul nr. 211/1950, care consfințea redenumirea orașului, a fost citit în Piața Sfat… în Piața „23 August” în dimineața zilei de 23 august 1950 – ziua națională a României la acea vreme.

Prin schimbarea numelui orașului cu acela de Orașul Stalin oamenii muncii au transformat sărbătorirea zilei de 23 august într-o manifestație de nețărmurită recunoștință față de Marele Stalin și de hotărâre nestrămutată de a apăra pacea”.

Drum Nou, nr. 1786, 25 august 1950, via

---

• actul constitutiv al Orașului Stalin (click pe pe imagini pentru mărire)

• 

• 

• sus: citirea decretului de către Marin Florea Ionescu, secretarul Prezidiului Marii Adunări Naționale. Documentul era semnat și de Constantin Ion Parhon, președintele Prezidiului (credit: AGERPRES FOTO/ARHIVA ISTORICA)
• jos: desene înfățișând muncitori instalând noul nume într-o unitate de producție și la intrarea în oraș, călcând în picioare numele „burghez” al orașului de sub Tâmpa, în timp ce orașul nou, muncitoresc, se ridică în urma lor sub îndrumarea lui Iosif Stalin. (credit: Alexandru Daneș și Muzeul Județean de Istorie Brașov)

• 

• 

Mergând prin infern

---

În primii ani de după al Doilea Război Mondial fotbalul brașovean era o pată albă pe harta sportivă a României. Tractorul (ex-IAR) și CFR (ex-ACFR) au fost retrogradate în liga a treia în 1948, după reorganizarea și comprimarea ligii secunde. Un tur de campionat au jucat în aceeași serie cu Steagul Roșu (ex-UAB), apoi sezonul a fost anulat în februarie 1949. Se considera că muncitorii sunt inutil scoși din producție înaintea weekend-ului, meciurile jucându-se vinerea, așa că toate echipele au revenit în campionatele districtuale de care aparțineau.

Dar Brașovul trebuia să strălucească și din punct de vedere sportiv, nu doar industrial și ideologic. Bun venit, Dinamo!

Unirea Tricolor București, convertită în 1948 de Ministerul Afacerilor Interne în Unirea Tricolor MAI, nume sub care a retrogradat din primul eșalon, și apoi în Dinamo „B”, a câștigat seria a 2-a a ligii secunde în vara anului 1949, dar nu putea reveni în prima ligă pentru că acolo exista deja echipa-mamă Dinamo „A” București, operă a aceluiași minister prin acapararea clubului comunității evreiești a Capitalei – Ciocanul.

Mutarea în Orașul Stalin a echipei Dinamo „B” s-a sincronizat perfect cu transformările ce aveau loc în orașul acelor ani. Dinamoviștii antrenați de Petre Rădulescu, fost jucător al Unirii Tricolor în perioada interbelică, au disputat primul meci sub numele Dinamo Orașul Stalin pe 27 august 1950, în etapa a 3-a din retur, când au învins în deplasare Locomotiva Galați cu 3-1, grație reușitelor lui Apostol, Petculescu și Sârbu. Iată și echipa din acea zi.

Badea

Gh. Fruth, Cristache Cioboată, Valeriu Călinoiu

Alexandru Frățilă, C-tin Simionescu

Petculescu, Marin Apostol, Dan Ion Sârbu, Alex Teodorescu, Nicolae Mihai

---

Promovarea reușită în Categoria A, în noiembrie, însemna o nouă afirmare a construcției democrației populare ce are loc sub Tâmpa, iar Dinamo era, în funcție de cum priveai lucrurile, fie a treia echipă brașoveană care ajungea în elită, după Brașovia și ACFR, fie prima din istoria Orașului Stalin.

---

Pentru Steagul Roșu, drumul a fost mai anevoios decât o urcare pe potecile înzăpezite ale munților. Cu Silviu Ploeșteanu ocupând din toamna lui 1948 doar funcția de antrenor, echipa de sub Tâmpa și-a început ascensiunea doi ani mai târziu prin câștigarea seriei a 2-a a Campionatului Districtual și apoi a finalei cu CFR Orașul Stalin.

A urmat un baraj epopeic pentru accederea în Categoria B.

Echipa Steagul Roşu are o condiţie aparte în fotbalul nostru, care o detaşează de masă şi îi conferă un statut special. Ea este băiatul sărac ajuns în elita societăţii prin merite personale.”

Ioan Chirilă

---

Aventura începută pe 1 octombrie 1950, la Câmpulung Muscel (3-1), a atins punctul culminant în semifinale, unde au jucat seria cel mai bun din cinci meciuri împotriva Spartac Banca RPR București (actuala Progresul), o echipă cu un spate solid din punct de vedere politic, Dumitru Petrescu, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, fiind și președinte de onoare al clubului. După un năucitor 4-1 la București și un egal în Orașul Stalin, „stegarii” se pregăteau de finala cu Metalul Brăila. Însă echipa Băncii Naționale nu a acceptat deznodământul și după meciul retur a depus o contestație la adresa utilizării atacantului Nicolae Proca, autorul unei duble în Capitală.

Proca, original din Slănic, Argeș, a ajuns în Brașov în iarna anului 1948, pe când abia împlinise 23 de ani. Fusese exmatriculat cu câteva luni în urmă de la Facultatea de Drept a Universității București înaintea ultimelor două examene, fiind considerat cu origini sociale „nesănătoase”. Ce însemna asta? În accepțiunea autorităților comuniste, Nicolae Proca era fiu de chiaburi, întrucât familia lui deținea mai mult de șapte hectare de pământ.

Primul lucru pe care cineva îl vede în Brașov este închisoarea Cetățuia pentru deținuți politici. (…) Există o teamă generală de deportare. Până la începutul anului 1953, aproape 20,000 de persoane au fost deportate ca ”elemente sociale indezirabile”, și doar cei considerați inofensivi au fost deportați la Miercurea Ciuc.”

extras dintr-un raport CIA, 24 mai 1954

---

Căutând să-și reclădească viața, Proca s-a angajat în industria alimentară și în timpul liber evolua centru înaintaș în Campionatul Districtual pentru Sindicatul Alimentar Brașov, unde a fost observat de Silviu Ploeșteanu și convins să devină muncitor la Steagul Roșu pentru a putea să și joace pentru echipa uzinelor. Contestația celor de la Spartac Banca RPR susținea că Proca ar fi jucat o vreme în paralel pentru Alimentara și Steagul Roșu (dublă legitimare), așa că decizia FRF de rejucare pe teren neutru, într-o singură manșă, a mers în favoarea bucureștenilor, care au câștigat cu 3-0 la Buzău, pe 19 noiembrie 1950.

„Stegarii” erau neîmpăcați cu ideea eșecului, așa că însuși directorul general al Uzinelor Steagul Roșu, Gheorghe Rădoi, ginerele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul statului, s-a implicat pentru a se asigura că și contestația clubului de sub Tâmpa se va bucura de o decizie favorabilă din partea Federației. S-a decis tranșarea deciziei printr-o nouă dublă manșă. Pe 2 decembrie 1950, la București, „echipa oaspeţilor, cu un atac mai hotărît şi mai eficace şi cu o apărare mai organizată, a câştigat cu 4-2 (2-0) prin punctele marcat de Bardaţ (2), Cojocaru şi Dumitriu” (Sportul Popular, 6 decembrie 1950).

O victorie cu 2-0 în Orașul Stalin la retur și un succes cu același scor în finala cu Metalul Brăila, pe 14 decembrie 1950, iar echipa uzinelor din sud-estul orașului a revenit în liga secundă, unde mai jucase și în anii războiului.

„Mie să mi se spună domn, nu tovarăș!” – Silviu Ploeșteanu

---

Peste aproape șase ani, în toamna lui 1956, timp în care Dinamo Orașul Stalin a devenit un nume de tradiție pe scena Categoriei A iar Steagul Roșu Orașul Stalin o candidată tot mai serioasă la promovare, cele două echipe s-au întâlnit pentru prima și singura dată în istorie.

În același timp, la vestul frontierelor României, ungurii începeau să arate că se cam săturaseră de treaba asta cu comunismul, impulsionați și de reformele obținute de polonezi în urma revoltei muncitorilor din Poznań.

Trupele sovietice încă prezente în România, împreună cu Armata și Securitatea, depuneau eforturi tot mai intense pentru distrugerea centrelor de rezistență anticomunistă din Munții Făgărașului, după ce le anihiliase pe aproape toate celelalte din restul țării. De mai bine de un deceniu exista un război civil a cărui desfășurare era ascunsă populației de presa controlată de autoritățile comuniste, sau despre care știau doar cei ce se riscau să seteze aparatele radio pe frecvențele Europei Libere.

„În martie 1952, locotenent generalul Constantin Doncea, inspectorul general al Armatei Române, a fost atacat de un grup de partizani anti-comuniști români la un punct între Pitești și Stalin (Brașov) în regiunea Munților Bran. Doncea era în drum dinspre București spre Stalin într-o inspecție a unităților militare românești. În timpul luptei Doncea a fost rănit, dar a reușit să scape în timp ce garda sa de corp a ținut piept partizanilor.”

raport al CIA din 4 august 1952

---

• Dinamo Orașul Stalin și Steagul Roșu în cursul sezonului 1956 al Categoriilor A și B;
• click pe imagini pentru mărire și numele jucătorilor.

• 

• 

---

13 septembrie 1956. Orașul Stalin. Zi de meci. Coborând pe Republicii, care în acel an devenise prima stradă pietonală din România, microbiștii erau curioși să vadă înfruntarea între cei doi coloși ai fotbalului local. Dinamo Orașul Stalin era la al 6-lea sezon consecutiv în Categoria A, mai multe decât orice altă echipă de pe vremea Brașovului exploatării, propusese Naționalei trei jucători și câștigase în sezonul trecut cu 2-1 în fața CCA București (viitoarea Steaua) – triplă campionă a țării și vice-campioana ediției precedente.

La sfârșitul jocului, Stadionul Tineretului din Orașul Stalin răsuna de glasurile miilor de spectatori care aplaudau cu frenezie victoria obținută de dinamoviști la capătul unui joc în care au depus eforturi susținute. Dinamo a jucat duminică cu elan, a spulberat atacurile periculoase ale militarilor și a câștigat.”

Sportul Popular, 30 august 1955

---

De cealaltă parte, Steagul Roșu Orașul Stalin reprezenta una din cele mai mari unități industriale din țară, conducea detașat în clasamentul Categoriei B și cu cinci zile în urmă remizase cu Dynamo Kiev în fața a peste 20.000 de ucrainieni și cucerise destule inimi la Chișinău, unde a fost prima echipă românească ajunsă în Basarabia după încheierea războiului.

---

Primul meci internațional din istoria echipei Steagul Roșu Orașul Stalin a avut însă loc la Odessa, pe 31 august 1956, cu echipa Casei Ofițerilor, pe care au învins-o cu 2-1 în fața a 30.000 de spectatori, grație dublei lui Emanoil Hașoti din minutele 23 și 34.

• 

• 

• stânga: Emanoil Hașoti, golgeterul „stegarilor” în turneul sovietic întreprins în 1956, cu trei reușite;
• dreapta: coperta programului de meci cu Dynamo Kiev, jucat pe 8 septembrie, de la ora 17:00. Numele echipei „stegare” scris cu caractere chirilice se citește „Energia Steagul Roșu”, în paranteză fiind scris „România”. De cealaltă parte stă scris „Dynamo”, iar în parenteză „Kiev”.

„Jucătorii echipei sînt în vîrstă de 17-23 ani. Anul trecut, în legătură cu faptul, că echipa a fost complectată cu jucători tineri din rîndurile muncitorilor și tehnicienilor uzinei, ea ocupa ultima loc în campionatul categoriei B (n. „stegarii” s-au salvat în final grație golaverajului). În sezonul de fotbal al anului curent ea se află în fruntea clasamentului seriei II a categoriei B. (…) Cu toate că participă la campionatul categoriei B, doi jucători ai echipei – David și Hașotă – joacă în selecționata Republicii Norodnice (n. Populare) Române. Toți jucătorii echipei lucrează în producție și în același timp învață. Fotbaliștii Fusulan G., Proca N., Bîrsan G., de pildă, învață la facultatea serală de mecanică a Universității din orașul Stalin; Ciripoi G., Aron G. și Zaharia O., sînt injineri la uzina de camioane.”

ziarul Moldova Socialistă, 2 septembrie 1956, via

---

În Orașul Stalin, în drumul lor spre stadionul Tineretului, microbiștii, dinamoviști și stegari deopotrivă, treceau pe sub salutul lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Fostul lider sovietic murise de trei ani iar Nichita Hrușciov, succesforul său, condamnase cultul personalității lui Stalin și dezvăluise crimele săvârșite, doar că în România nu se întrevedea vreo schimbare. Brașovul se numea în continuare Orașul Stalin și, mai mult, uriașa statuie a lui Iosif Stalin, inaugurată pe 7 noiembrie 1951, domina peisajul Pieței Stalin, dintre actualele clădiri ale Primăriei, Poștei și Prefecturii.

• 

• 

• 

---

Centrul istoric al Brașovului a fost în permanență un ghimpe în coasta activiștilor comuniști, reamintindu-le constant de orașul burgheziei. Așa că s-a încercat subjugarea sa prin monumente, străzi redenumite după personalități și simboluri sovietice, și chiar și prin demolări și defrișări. Bomboana de pe colivă a fost incripționarea din arbori a cuvântului „STALIN” pe versantul nordic al muntelui Tâmpa, care străjuiește peste centrul vechi.

---

„Sus pe Tâmpa, scria cu litere mari, să fie văzute de la kilometri depărtare: Stalin. Între noi, însă, îi spuneam cum i se zice și azi: Brașov.”

Nicolae Vătafu, jucător la echipa de tineret Dinamo Orașul Stalin în 1956 și viitor mare jucător al echipei Dinamo Bacău (via)

---

Numele liderului sovietic era vizibil și din tribunele stadionului din Bartolomeu, dar toate privirile erau ațintite în acea zi de septembrie pe cei 22 de jucători de la Dinamo și Steagul Roșu, care se înfruntau pentru un loc în optimile Cupei Republicii Populare Române.

---

După un scor alb la pauză și un joc care „nu a satisfăcut nici pe departe așteptările spectatorilor, care cu tot timpul răcoros au venit în număr mare”, Nicolae Proca a marcat primul gol al meciului în minutul 53, Iosif Szakacs egalând peste doar nouă minute (62). Și mai repede au preluat iar inițiativa alb-albaștri, culorile Steagului Roșu la acea vreme, golul veteranului Octavian Zaharia din minutul 64 fiind în final și cel victorios.

După meci, la ieșirea echipelor de pe teren, a existat și un conflict între fundașul dinamovist Iosif Lazăr și public, acesta lovind un spectator. Același cotidian local Drum Nou mai menționează și un eveniment asemănător petrecut nu cu mult timp în urmă, care l-a avut în prim plan pe dinamovistul Constantin Rădulescu. Nu sunt detaliate butoanele pe care spectatorii le-au apăsat pentru activarea celor doi jucători, ziarul concluzionând că șefii clubului Dinamo Orașul Stalin trebuie „să ia măsuri menite să curme asemenea condamnabile și intolerabile abateri.”

• 

• 

---

Iată echipele care au disputat acest prim derby brașovean la nivel înalt.

Tică Constantinescu

Gh. Bârsan, Gh. Marinescu (c), Gh. Percea

Gh. Aron, Octavian Zaharia

Gh. Ciripoi, Mileșan, Nicolae Proca, Kneipp, Gh. Raicu

---

Nicolae Mihai, C-tin Rădulescu, Iosif Szakacs, Janos Csegezi, Ladislau Ristin

Ștefan Hidișan, Ludovic Szacaks

Traian Moarcăș, Iosif Lazăr, Ladislau Seres

Ilie Bucur

---

Până la urmă a fost o toamnă memorabilă pentru toate cele trei echipe din Orașul Stalin care activau în Categoriile A și B. Dinamoviștii antrenați de Gil Mărdărescu, aflat la prima experiență ca tehnician, au învins în octombrie Dinamo București cu 1-0, golul lui Ristin aducând unica victorie a localnicilor din istoria confruntărilor cu echipa mamă.

Pe fosta șosea a Sânpetrului, rebotezată 13 decembrie (ziua unei greve a tipografilor bucureșteni), echipa Uzinelor de Tractoare „Ernst Thälmann” încă savura din plin efervescența locului trei obținut în precedenta ediție a Cateogoriei B, inaugurând recent cel mai mare stadion din istoria de până atunci a orașului.

---

Admonestarea „stegarilor” în presa locală nu era gratuită. Întârzierea finalizării tribunei a doua a stadionului Tineretului, aflat în custodia Uzinelor Steagul Roșu, făcea posibilă existența unor imagini suprarealiste cu suporteri înghesuiți la câțiva metri înălțime pe scheletul de beton al tribunei.

---

Pentru tractoriști acel loc trei avea să rămână cea mai bună clasare din istoria postbelică a echipei, în timp ce stegarii aveau parte pe 15 noiembrie 1956 de o nouă întâlnire de mare tensiune. Dinamo București, campioana en-titre, revenea în Bartolomeu pentru meciul din optimile Cupei RPR.

La începutul lunii noiembrie trupele sovietice invadaseră Ungaria pentru a suprima revoluția izbucnită la Budapesta și care a cuprins mai multe orașe din țara vecină. Cu patru zile înaintea meciului din Orașul Stalin, ultimele grupuri de rezistență au fost învinse în Csepel și Stalinváros – versiunea maghiară a Orașului Stalin (actualul Dunaújváros). În România, încercările de rebeliune contra regimului stalinist au fost cu promptitudine reperate și anihilate de autorități, fie că ele au constat în proteste studențești organizate la Iași, București, Cluj și Timișoara, sau în lozinci anti-comuniste vopsite pe zidurile Uzinelor de Tractoare „Ernst Thälmann”.

Pasivitatea Europei occidentale și mai ales a americanilor față de intervenția militară sovietică din Ungaria a redus și mai mult optimismul și speranța românilor. Stalinismul în țara noastră se manifestase feroce, eliminând fizic opoziția politică și socială, și instaurând teroare în sufletul tuturor celor care se gândeau să se exprime împotriva regimului.

4. Practic toți industriașii, comercianții și oamenii politici au fost fie deportați sau trimiși în lagăre muncă. Printre alții următorii au fost trimiși în lagăre de muncă: Generalul Iacobici, Generalul Zwiedeneck, Col. Voiner, Col. Aviator Rosler, Lt. Col. Pușcariu, Judecător Dr. Pop, fostul primar Dr. Pricu, fostul primar Dr. Gologan, șeful spitalului Dr. Pap, Dr. Negrilă, Dr. Nistor, Dr. Căliman, Judecător Dr. Hermann Fabricius, Judecător Dr. Precup, Dr. Popovici, A. Precup, D. Mircea, Herman, directorul gimnaziului Honterus, Pastorul Roth, Gh. Giuvelca, Richard Schmutzler, Fritz Copony, A. Fabricius, C. Eitel, Otto Schmidt, Berbecariu, M. Kalmer, Dr. Orghidan, R. Orghidan, Răducan, G. Moess și soția sa.

5. Condițiile de viață sunt precare și nemulțumirea este generală. Doar liderii comuniști trăiesc bine.

extras dintr-un raport al CIA din 30 ianuarie 1953 (numele conțin ortografia originală din raport, așa că e posibil ca unele să fie inexacte)

---

Brașovul fusese decapitat.

Dată fiind situația, fotbalul putea fi un mod de a lovi în instrumentele regimului.

La capătul a 90 de minute electrizante și de care pe care, disputate pe un teren „desfundat și alunecos (din cauza topirii zăpezii), „stegarii” au învins Dinamo București pe 15 noiembrie 1956 cu 4-3, revenind de la 0-1, Zoltan David, Gheorghe Fusulan, Gheorghe Ciripoi și Nicolae Proca – ultimii doi cu goluri marcate în același minut 50!, determinându-i pe redactorii Sportului Popular să titreze în ediția de a doua zi simplu: „SURPRIZĂ ÎN CUPA R.P.R. LA ORAȘUL STALIN”.

„Consumul de alcool în Brașov a crescut alarmant”, nota același raport al CIA din 24 mai 1954. În acea seară s-a băut de fericire.