Un deceniu de fotbal în Oraşul Stalin | Ep. 1: Introducere în infern

O Românie construia „omul nou”, alta lupta în munţi sau prin orice alte mijloace găsea de cuviință contra invadatorilor sovietici. O Românie era mutilată prin „reeducare” la Canal şi în închisorile comuniste, alta ducea o viaţă normală sau chiar mai bună ca oricând.


Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai rea dintre vremi.

Charles Dickens, Poveste despre două orașe

Finalul celui de-al Doilea Război Mondial nu a însemnat și încheierea suferințelor. De la est la vest, aproape toată Europa zăcea în ruine. Când țăcănitul armelor și șuieratul bombelor s-au oprit, când masacrele și crimele au fost descoperite, ei bine, atunci s-a așternut liniștea asurzitoare a unei lumi dispărute.

Cui i-ar mai sta mintea la fotbal în astfel de vremuri, probabil că te întrebi. Multora. Pentru că fotbalul era printre puținele lucruri rămase cât de cât la fel și care aveau încă sens în acel haos.

Fantome


Bărbații care au pus bazele echipei de fotbal Uzinele Astra Braşov, niște munțomani și schiori dornici de-o întrecere sportivă în lunile când pe Postăvar și-n Poiană nu este zăpadă, plecaseră pe front și nu s-au mai întors vreodată. Cu alți jucători pe teren, clubul trăise şi onoarea unor prestigioase meciuri cu marile echipe din ţară ale vremii, dar şi spaima bombardamentelor americane care au cutremurat Brașovul.

Silviu Ploeşteanu, fostul internațional interbelic, a ajuns în Brașov când încă se mai adunau cărămizile și se măturau cioburile prin palatul administrativ al actualei Roman SA. Sutele de bombardiere US Air Force au lăsat cicatrici vizibile în oraș multă vreme. Ploaie dorea să se angajeze economist la uzină, pentru că treaba cu fotbalul profesionist nu prea mai mergea în noul regim. Era o reminiscență burgheză ce trebuia eradicată.

Cum uzinele aveau și o echipă de fotbal, antrenoratul deja părea un hobby interesant. Dar Ploeșteanu încă se mai simţea în stare să apară şi în iarbă, așa că a fost pe teren, în linia de atac, atunci când echipa Uzinele Astra Brașov a jucat ultimul meci din istoria ei sub această denumire la Bucureşti, contra CFR-ului din Constanţa, pe 25 iulie 1948.

După 0-0 la mare şi 1-1 la munte, acest al treilea joc trebuia să decidă, în sfârșit, cine va juca în Divizia C sezonul următor. Brașovenii au fost învinşi cu 2-1, golul fiind marcat de Tănase Cojocaru – omul care va deveni primul „stegar” cu 20 de reușite pe scena divizionară.

Iată şi echipa UAB-ului din acest ultim meci:


Achir

Andone, Benjamin Szurd

Szanto, Dumitriu, Octavian Zaharia

Tinka, Tănase Cojocaru, Silviu Ploeşteanu, Teodor, Vlad


Meciul cu feroviarii constănțeni s-a disputat la aproape șase luni după ce Regele Mihai fusese obligat de sovietici să abdice. Peste mai puțin de o lună noua Românie, Republica Populară, aniversa noua zi națională: 23 august – ziua în care România a rupt alianța cu Germania Nazistă și s-a alăturat Aliaților. Vom vedea mai jos că comuniștii nu s-au oprit doar la confiscarea unor momente istorice.

Introducere în infern


Vechiul trebuia să dispară şi să facă loc noului.

Generații întregi de brașoveni au început, dintr-o dată, să locuiască și să umble pe străzi străine de spiritul lor și al orașului. Un val de redenumiri urmase și Primului Război Mondial, când Transilvania s-a unit cu România. Anumite străzi din oraș au primit numele unor membri ai Casei Regale, însă majoritatea străzilor, aleilor, piețelor și bulevardelor din Brașov au purtat în continuare denumirile cu care brașovenii erau familizariți și care, de regulă, „vorbeau despre stări şi oameni din veacurile trecute” (Sextil Pușcariu – Brașovul de altădată).

Spre lacurile din Noua nu se mai ajungea pe sub plopii de pe Șoseaua Dârste, ci pe Strada Moscovei (actuala Calea București). La întoarcere, urcând pe bulevardele Karl Marx (Iuliu Maniu) sau Lenin (15 Noiembrie) și apoi pe bulevardul Stalin (Eroilor), brașovenii și turiștii se puteau odihni pe băncile din Parcul Prieteniei Româno-Sovietice (Central). Cotind la stânga, pe 7 Noiembrie (Mureșenilor), și tot în sus, călătorul putea face niște window shopping pe strada Armata Roșie (Michael Weiss) sau să tot urce pe strada Maxim Gorki (Poarta Șchei) și 30 Decembrie (Prundului) și să ajungă la Pietrele lui Solomon. De acolo nu mai era așa mult până în Poiana (încă) Brașov.


În aceeași vară a anului 1948 trecuse și Legea Naționalizării, care sună mai patriotic decât ce a reprezentat în realitate, și anume confiscarea marilor și micilor industrii de către autoritățile comuniste.

Nimeni și nimic nu putea scăpa. Așa că în timp ce microbiștii din oraș încă încercau să se acomodeze cu ideea că la stadion nu se mai ajunge coborând pe Lungă sau De Mijloc, ci pe bulevardul Voroșilov și strada Kalinin, au mai primit una la fileu: cu puțin timp înaintea primei aniversări a noii zile naționale, pe 20 august 1948, Uzinele Astra Brașov au fost redenumite Uzinele Steagul Roșu Brașov, pentru a marca momentul.

Bineînțeles că și echipa de fotbal a întreprinderii a luat același nume. În unele programe de meci mai vechi veți găsi 1948 ca anul înființării clubului, însă Ploeșteanu, Zaharia, Cojocaru și alții știau că istoria nu a început deodată cu tovarășii. Ironic, sub numele de Steagul Roșu ei vor scrie o altfel de istorie, una care redat demnitatea întregului oraș.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.