Era ziua de 27 septembrie 1995 şi Estádio Mineirão din Belo Horizonte aniversa 30 de ani de la inaugurare cu un meci între speranţele Braziliei pentru aur olimpic în Atlanta şi o selecţionată a României compusă din jucători de la cluburi din Liga 1 care luptau pentru evitarea retrogradării.
„Dar pentru că prima echipa nu poate face deplaarea la Belo Horizonte, va merge lotul B, antrenat de Gigi Staicu. Acesta, ajutat și de selecționerul Iordănescu, încearcă încropirea unei echipe dar, în multe cazuri, se lovește de refuzul cluburilor de-a elibera jucătorii.”
Evenimentul Sibian, 21 septembrie 1995
Cum invitația sosită din partea Federației Braziliene nu putea fi refuzată, FRF se angajase într-o cursă contracronometru pentru organizarea deplasării.
Hagi, Popescu, Stelea, Petrescu și restul Tricolorilor care au făcut furori la Mondialul american nu puteau răspunde unei convocări anunțate așa din scurt, mai ales că pe 11 octombrie România urma să întâlnească Franța într-un meci ce putea fi decisiv pentru calificarea la Euro 96.
Întorcându-și atenția spre campionatul național, FRF-ul a găsit un alt impediment în etapa europeană programată pentru zilele de 27 și 28 septembrie, când Steaua și Petrolul aveau meciuri în Liga Campionilor și în Cupa Cupelor. Universitatea Craiova și Dinamo, deși eliminate în preliminariile Cupei UEFA, nu au fost de acord nici ele să-și lase jucătorii să ia parte la acțiunea Naționalei, motivând decizia prin faptul că o deplasare în Brazilia la mijloc de săptămână va afecta negativ pregătirile pentru etapa de campionat de duminică, 1 octombrie.
„Un meci pe care nimeni nu l-a dorit, dar pe care Federația l-a onorat cu complezență.”
Adevărul de Cluj, 29 septembrie 1995
Dată fiind situația, primul XI românesc trimis de antrenorul Gheorghe Staicu pe gazonul stadionului din Belo Horizonte a fost, mai degrabă, o selecționată a echipelor din jumătatea inferioară a clasamentului primei ligi românești.
Adrian Blid (Inter Sibiu, locul 14) – Lucian Cotora (Inter Sibiu), Victor Glăvan (Inter Sibiu), Daniel Iftodi (Gloria Bistrița, locul 6), Alexandru Kovacs (Poli Timișoara, locul 8) – Călin Zanc (U Cluj, locul 17), Ioan Zegrean (FC Național, locul 18), Claudiu Sălăgean (U Cluj), Cristi Vasc (FC Brașov, locul 15) – Jean Barbu (FC Argeș, locul 10), Gheorghe Butoiu (Farul, locul 16)
Nume precum Gică Butoiu, Jean Barbu, Daniel Iftodi sau Cristi Vasc nu spuneau mai nimic fanilor brazilieni, dar aceştia ştiau că, în urmă cu un an, mult iubita lor Seleção putea întâlni echipa României în semifinalele Cupei Mondiale, așa că Tricolorii au fost așteptați cu interes. Totodată, presa braziliană se întreba dacă nu cumva recordul de 17 meciuri la rând fără înfrângere al antrenorului Mário Zagallo va fi amenințat de jucătorii români.
Meciul început la ora 1 dimineața (ora României), și netransmis de TVR, a avut parte de o atmosferă electrizantă, chiar dacă accesul suporterilor echipelor locale din Belo Horizonte, Cruzeiro şi Atlético Mineiro, a fost permis în tribune opuse pentru a evita ciocniri între aceștia.
Mário Zagallo, aflat la a treia întâlnire cu Naționala României – după partidele de la CM Mexic 1970 și amicalul din 1974 de la São Paolo – a utilizat jucători născuţi după 1 ianuarie 1973, care erau eligibili să evolueze pentru Seleção la Jocurile Olimpice din Statele Unite de anul următor.
Chiar dacă întâlnea o echipă cu jucători între 19 și 22 de ani , România avea un plan de la care nu dorea să se abată.
„Prima dată, ne apărăm; apoi, atacăm.”
Gheorghe Staicu, pentru ziarul Folha de São Paulo, 27 septembrie 1995
Această tânără echipă a gazdelor – Zé Elias (19 ani) este şi azi cel mai tânăr căpitan din istoria Braziliei – a străpuns rapid defensiva României. După o intervenţie salvatoare în debutul meciului, sibianul Blid a fost învins în minutul patru de scăriţa lui Marques.
Tricolorii nu s-au demoralizat, iar în minutul 18 au beneficiat de o lovitură liberă de pe la 20 de metri de poarta lui Dida. Da, e vorba de acel Dida, care încă din vara viitoare va începe să colecţioneze multiple onoruri la cel mai înalt nivel. În acea zi de septembrie, însă, Dida era doar un puşti care urma să împlinească peste puţin timp 22 de ani.
Şi care scotea din plasă bomba lui Cristi Vasc din lovitură liberă.
Mijlocaşul născut în Ţara Lăpuşului s-a făcut „stegar” în primăvara anului 1995, fiind decisiv în salvarea Braşovului de la retrogradare, şi a devenit la debutul în tricoul Naționalei primul român care a marchat împotriva Braziliei după 25 de ani! După Mexic 70, România a mai jucat doar de două ori cu Brazilia, la São Paulo şi Londrina, în 1974 şi 1991, pierzând cu 0-2 şi 0-1.
Aşadar, Cristi Vasc era şi primul jucător român care dădea gol Braziliei pe terenul ei.
Lovitura sa liberă a produs liniște între suporterii efervescenți din tribunele lui Mineirão, dar aceștia şi-au recăpătat volumul imediat după reluarea jocului, când Sávio, viitor tripul câştigător al Ligii Campionilor cu Real Madrid, s-a infiltrat prin defensiva română şi a finalizat pe sub Blid.
La pauză s-a intrat la egalitate, constănţeanul Gică Butoiu marcând un goooolaaazooo! la capătul unei faze pe care scria Made in Brazil.
Fluieral final a găsit pe tabelă acelaşi scor de 2-2, o bară braziliană fiind cea mai mare ocazie a reprizei a doua.
Un rezultat notabil ținând cont că în Țara Cafelei fotbalul se mănîncă pe pîine.”
Adevărul de Cluj, 29 septembrie 1995
Invincibilitatea Naționalei lui Zagallo continua, însă jocul prestat nu mulțumise pe nimeni, un cor de fluierături însoțindu-i spre vestiar pe jucătorii brazilieni.
La capătului unei analize minuțioase a propriei echipe, ziarul O Globo din 28 septembrie 1995 concluziona despre selecționata României astfel:
O echipă excesiv de dură și care a arătat puțină pricepere tehnică. Butoiu merită citat pentru golul frumos pe care l-a creat. Vasc a organizat câteva faze bune.”
Pentru jucătorii români, acea seară în Belo Horizonte, a meciului „pe care nimeni nu l-a dorit”, va rămâne punctul cel mai înalt al carierei lor. Obiectiv vorbind, ei nu vor experimenta orizonturi mai luminoase ca acest 2-2 contra Braziliei. E drept, o Brazilie tânără şi prea puţin experimentată la momentul respectiv, dar cu acelaşi ADN verde-amarela.
La Jocurile Olimpice din 1996, Dida, Zé Elias, Sávio, Amaral şi Narciso vor obţine împreună cu Bebeto, Juninho, Ronaldinho, Ronaldo, Rivaldo şi Roberto Carlos bronzul olimpic, doar o Nigerie incredibil de ambiţioasă și talentată blocându-i să joace pentru aur contra rivalilor argentinieni.
În ce-i privești pe Tricolori, aceștia au primit din partea FRF 150 de dolari pentru rezultatul de egalitate, din care Federația le-a reținut 100 pentru că au făcut schimb de tricouri cu brazilienii după ultimul fluier. (sursa: Tribuna Sporturilor, 2 octombrie 1995)
După un zbor de aproximativ de 20 de ore, jucătorii români au revenit în mocirla spirituală şi sportivă care era pe vremea aceea Liga 1, o competiţie îmbâcsită de meciuri aranjate, corupţie şi discuţii interminabile despre arbitrajele aproape mereu suspecte. Primul meci al lui Cristi Vasc după întoarcerea din Brazilia? Parodia anuală Gloria Bistriţa – FC Braşov.
Putem doar să ne întrebăm: cât de competitiv ar fi fost fotbalul românesc al acelei perioade, care beneficia de jucători extrem de talentați, şi cât de mult ar fi avut de câştigat cluburile și jucătorii, pe toate planurile, dacă ciupeala şi şmecheria nu erau considerate virtuţi de „oamenii de fotbal”?
P.S. deşi meciul Brazilia – România din 27 septembrie 1995 face parte din palmaresul oficial al Seleção, el nu a fost inclus şi în palmaresul oficial al Tricolorilor, FRF motivând că România a fost reprezentată de o selecţionată B. No, bravo.
La Stegaru' 