Brașovul în flăcări | 80 de ani de la primul bombardament american

Primăvara anului 1944. Gara Brașov, ale cărei amintiri rătăcesc astăzi printre blocurile de pe Sânzienelor, Ștefan Mironescu și Hărmanului, era pe-atunci un furnicar. De pe o linie plecau vagoane cu trupe de Vânători de Munte, înarmați cu aruncătoarele de mină fabricate la Uzinele Voina Brașov. Pe alte linii, cisternele cu petrolul rafinat la Vacuum Oil, vecinii de vis-a-vis ai gării, așteptau să ia și ele drumul frontului. Civilii refugiați din estul și din nordul Moldovei, din Basarabia, infirmierele și surorile de caritate ale Crucii Roșii, soldații răniți evacuați de pe câmpul de luptă al unui război care ajunsese la granițele României, localnicii care așteptau să ajungă dintr-o clipă în altă trenul cu rude sau prieteni pentru a sărbători împreună Paștele Ortodox – fiecare ar spune, dacă ar mai putea, o poveste care depășește imaginația.

Fosta gară a orașului Brașov, în 1942. / *colecția Alex Danes*

Deasupra tuturor, de pe clădirea gării, de pe Tâmpa, Dealul Melcilor, Cetățuie și de pe alte înălțimi ale orașului, vegheau tunurile anti-aeriene Rheinmetall construite de muncitorii Uzinelor Astra Brașov. În acele ateliere lucrau și Septimiu Sângeorzan și Augustin Bunușiu, în timpul liber jucători de fotbal ai echipei UAB – viitoarea Steagul Roșu / FC Brașov – care pe 19 martie 1944, în 2-2-ul cu ACFR Brașov din seria centrală a Diviziei B, au marcat ultimele goluri ale unei epoci.

Gazeta Transilvaniei, nr. 29, 15 aprilie 1944

Vin americanii

16 aprilie 1944. Ora 10:57, dimineața Paștelui Ortodox.

Un huruit neobișinuit îi scoate pe brașoveni în curțile bisericilor, la ferestrele caselor și apartamentelor, îi oprește în loc pe cei aflați la plimbare sub Tâmpa, După Ziduri sau în Parcul Central. Nu seamănă deloc cu ecoul zilnic venit dinspre aerodromul Flotilei de pe calea Sânpetrului (actuala stradă 13 Decembrie, zona mall-ului Coresi). Cu mâna deasupra ochilor, privirile tuturor scrutează cerul de-un albastru hipnotic. Zeci și zeci de steluțe argintii strălucesc în razele soarelui de aprilie.

Un moment de relaxare în apropiere de Turnul Alb, pe 31 martie 1944. / FOTO: Arhiva de Fotografie

Într-un târziu, se aude și alarma aeriană…

Câteva puncte negre se disipează la mare altitudine, precum picăturile de cerneală pe hârtie. Ținta artileriștilor anti-aerieni sunt cele 128 de bombardiere americane B-24 Liberator din Escadra a 47-a Bombardament, care s-au încăpățânat să traverseze vremea proastă întâmpinată deasupra Iugoslaviei și în sudul României. Numărul avioanelor americane pe cerul Brașovului ar fi trebuit să fie aproape dublu, peste o sută de alte B-24 și B-17 revenind la bazele din Italia sau atacând obiective secundare la Belgrad sau Turnu Severin.

Ora 11:02. Bombele încep să cadă.

Totul durează un sfert de oră, dar acolo jos se simte un sfert de secol. Brusc, o liniște lugubră învăluie străzile și bulevardele, iar adierile de primăvară poartă fumul înecăcios deasupra întregului oraș. Razele soarelui care cu 15-20 de minute mai devreme mângâia, în sfârșit, obrajii și frunțile brașovenilor, după o iarnă mult prea lungă, conturează acum prin perdelele negre și gri siluete de oameni umblând fără țintă, întrebându-se dacă mai trăiesc sau dacă așa arată antecamera vieții de apoi. Șocul este prea puternic pentru a putea sta într-un loc.

Într-un final, sirenele mașinilor de pompieri și ale ambulanțelor semnalează că orașul încă trăiește. Dar pe cine să ajuți prima dată, unde să intervii?

Anul acesta, în ziua de Paști, Brașovul n’a mai avut sărbătoare.

Copiii au zâmbit puțin de dimineață, femeile în veșmânt de sărbătoare au surâs fericite puțin, bisericile s’au rugat pe jumătate, străzile au cunoscut o clipă acea forfoteală de praznic cu soare mult, pentru prima dată soare mult într’o primăvară întârziată, apoi cerul, încărcat cu trăznete omenești aduse de departe, de dincolo de ape, în câteva minute a dăruit Brașovului groaza frontului.

Bisericile s’au golit, ulițele au rămas pustii, pădurile au prins să plângă prin glasul pruncilor arvuniți altui Irod, mame înnebunite de răbufniturile ce despicau gospodăriile lor, strângeau în brațe o legăturică, tot ce le mai rămăsese din avutul mult-puțin pentru care osteniseră o vieață întreagă.

Pe urmă, când jocul cu moartea a fost terminat, când valul păsărilor ucigașe au plecat să raporteze mulțimea și importanța „obiectivelor militare” distruse sau incendiate, au rămas în urmă câteva cartiere de oameni, necăjiți înainte, fără o cămașă după atingerea atâtor „obiective” despre care nici ei, nici țara nu știau că au vreo valoare militară.

Gazeta Transilvaniei, nr. 30, 22 aprilie 1944

Raportul tragediei

Conform raportului Grupului 450 Bombardament, căruia îi revenise misiunea să lovească Triajul Gării și Atelierele CFR, „întreaga zonă a fost bine acoperită cu o excelentă concentrație de bombe. O coloană imensă de fum observată la punctul de lovire din cauza incendiului de petrol. Alte incendii și fum observate deasupra întregului triaj în timp ce formația se îndepărta” (sursa). Raportul Grupului 449, care avusese același obiectiv, menționa că „ținta a fost bine acoperită, cu flăcări înalte și nori mari de fum negru care ieșeau din acestea. Au fost notate patru explozii, una fiind deosebit de mare cu fum până la aproximativ 3.000 – 3.600 metri.” (sursa)

Recunoașteți orașul?

o colecție de imagini aeriene realizate din avioanele B-24 care au participat la misiunea din 16 aprilie 1944, împreună cu două imagini de la sol – acestea înfățișează o parte din pagubele produse la Atelierele CFR, și fuiorii de fum din zona Gării – Rafinărie, văzuți printre actuala Colină a Universității (stânga) și Dealul Cetății. / FOTO: fortepan.hu (imaginile aeriene), colecția Gruia Hilohi și Horia Stoica

Cele 128 de avioane B-24 au lansat fiecare câte 10 bombe de 227 kilograme, de la o altitudine eșalonată între 5.500 – 6.850 metri.

Bombardamentul „în covor” însemna, așa cum îi spune și numele, acoperirea zonei de țintă cu un covor de bombe care să provoace pagubele dorite. Reversul acestei tehnici era că, adesea, și obiective lipsite de importanță militară puteau fi atinse. Așa s-a întâmplat acum 80 de ani cu Hotelul Coroana de pe strada Republicii, Prefectura, zonele rezidențiale din cartierul Gării (astăzi, zona Brândușelor – Scriitorilor), intersecția 15 Noiembrie – Toamnei – Calea București, sau perimetrul străzilor Petru Rareș, Păltiniș, Roșiorilor, Nicolae Titulescu. O lovitură în plin a primit și Vila Kertsch (pe locul actualei clădiri Modarom), cele 16 persoane care se refugiaseră în adăpostul din subsol fiind blocate. Echipele de intervenție au reușit să ajungă la ele abia după trei zile de la bombardament, neavând mijloacele necesare pentru a îndepărta dărâmăturile la timp. S-au sufocat, alăturându-se altor peste 300 de oameni care au pierit în acea zi de 16 aprilie 1944. (sursa, arh. Gruia Hilohi)

„Au trecut două zile și suntem încă viață”.
– ultima intrare în jurnalul ținut de căpitanul aviator Marius Popișteanu în timpul petrecut în adăpostul Vilei Kertsch.

Villa Kertsch fotografiată la scurt timp după bombardament, cu partea centrală dărâmată. / FOTO: arhiva Horst Bonfert via Neue Kronstädter Zeitung, nr. 1/2011

Eroii neștiuți

Basarabeanca Paraschiva Solo sosise la Brașov pe 8 aprilie 1944, de la București, împreună „cu un grup de doamne dela Crucea Roșie” (Universul, 24 mai 1944). La mai bine de o lună după bombardamentul din ziua de Paște, mama ei, Ecaterina Solo, ruga prin intermediul ziarului Universul pe oricine are informații despre destinul fiicei, să i le comunice la o anumită adresă. Paraschiva Solo și grupul ei au fost cel mai probabil inspirate să vină sub Tâmpa de înrolarea Arhiducesei Ileana ca asistentă voluntară în Crucea Roșie Brașov la sfârșitul lunii martie.

De aproape patru ani, cantina „Crucii Roșii” Brașov, din gara centrală, este condusă de d-na Favi colonel Podgoreanu, a cărei putere de muncă și sacrificiu a creiat un stil aparte de lucru în această instituție, înconjurată fiind de d-nele: Aneta Halmaghi, Calciu, Coltofeanu, cpt. Tittes, Muteanu, Boșchină, Tanasiu și în colaborare cu d-na Valeria Cuteanu, președinta „Crucii Roșii” locale, a cărei activitate, pe lângă cantina din gară, cuprinde și spitalele de răniți. Aici se îndreaptă toată generozitatea și spiritul de solidaritatea națională a populației brașovene, care, deosebit de aportul oficialităților, dăruiește zilnic alimente și obiecte folositoare. (…)

Universul, nr. 92, 2 aprilie 1944

Arhiducesa Ileana a avut o primă zi plină la Brașov, asistând una din femeile refugiate să nască în vagon, cu ajutorul medicului militar din gară și a unui sanitar.

După bombardamentul de pe 16 aprilie 1944, primul gând al Arhiducesei în vârstă de 35 de ani a fost să ajungă cât mai rapid de la Spitalul Militar la Gară, anticipând că cele mai multe victime vor fi în acea parte a orașului. Printre ele, probabil și Paraschiva Solo…

Am ieșit în curte ca să mă îndrept spre șanțurile de pe versantul dealului exact când primul val de avioane era deasupra capului. Erau argintii și frumoase pe cerul albastru, astfel încât, pentru o clipă, păreau că nu fac parte din război și distrugere. Apoi, deodată, aerul a fost sfâșiat de un bubuit extraordinar, iar praful înecăcios și mirosul acru au început să ne înconjoare din toate părțile. (…) Găurile de bombe de pe străzi făceau dificilă trecerea prin oraș. Am găsit gara cu zidurile încă în picioare, dar în rest totul distrus. Liniile de cale ferată erau o masă de fier răsucit; vagoanele distruse ori în flăcări erau împrăștiate prin curți, iar din rezervoare de petrol ieșeau limbi mari de flăcări. Întrucât, din fericire, dispensarul, deși fără ferestre, era încă parțial în picioare, am putut, cu ceea ce am găsit acolo și cu ceea ce aveam într-o trusă de prim ajutor pe care o purtam întotdeauna, să tratez câțiva dintre răniți, înainte de sosirea ambulanțelor.

*Toată ziua aceea a fost o zi de sânge…”

Trăiesc din nou – Principesa Ileana a României,

*Maica Alexandra, interviu 1986, sursa (Principesa Ileana s-a călugărit în 1961)

Altețea Sa Arhiducesa Ileana în uniforma infirmierelor voluntare ale „Crucii Roșii Române” / FOTO: Universul, nr. 92, 2 aprilie 1944

Civili precum Ion Rotaru și soția sa Paraschiva, se aflau și ei în duminica Paștelui în Gara Brașov, împărțindu-le pâine refugiaților din Moldova, Bucovina și Basarabia. Soții Rotaru erau ei înșiși în bejenie de aproape patru ani, părăsind Clujul după Dictatul de la Viena, din august 1940. Când a început atacul, n-au avut timp să ajungă într-un adăpost mai solid, iar una din bombe a căzut tocmai în șanțul în care Paraschiva și Ion Rotaru s-au aruncat. „Presiunea bombei”, scria Universul din 13 mai 1944, „le-a smuls amândurora ultima suflare, iar malurile șanțului i-au acoperit”. Cei doi au fost găsiți abia 18 zile mai târziu, îmbrățișați.

Foc în cer

Avioanele românești de vânătoare ale Grupurilor 1, 6 și 7 caută în înatul cerului bombardierele, însă întârzierea cu care s-a dat alarmat și coordonarea radio ineficentă de la sol le obligă să revină la baze după 30-45 de minute în aer. Cu toată surpriza inițială, pentru americani nu avea să fie un milk run (n. termen folosit de aviatorii americani pentru a descrie misiunile ușoare, fără evenimente, trad. drum după lapte).

La aproximativ cinci minute după lansarea bombelor, regrupându-se pentru revenirea în Italia, formațiile de bombardiere sunt interceptate de mai multe avioane de vânătoare germane Messerschmitt 109 G6 și românești IAR-80 și 81. Sublocotenentul aviator Dan Gheorghe Chincovici din Escadrila 44 a Școlii de Vânătoare Brașov, detașată în unitatea de alarmă a Uzinelor IAR, decolase printre bombele care explodau pe aerodrom și a reușit să doboare un B-24 Liberator. Chincovici, originar din cartierul sucevean Burdujeni, urma să împlinească 24 de ani la mijlocului lunii august și a fost, se pare, singurul aviator român care a obținut o victorie aeriană în acea zi de 16 aprilie 1944. Cele mai mari pagube printre bombardierele americane le-au provocat piloții germani de vânătoare staționați pe aerdromurile din sudul României.

Din Grupul 449 Bombardament au fost doborâte avioanele B-24 botezate Hells-a-Poppin’ (trad. Arde Iadul), Pistol Packin’ Mamma (după o melodie celebră în epocă, trad. Mama Înarmată cu Pistol) și Holy Joe 2 (Sfântul Joe 2), cinci aviatori americani pierzându-și viața și alți 25 devenind prizonieri de război. Liberatorul pilotat de locotenentul Joe Weimer a fost ultimul din acest grup care a revenit în Italia: „am șchiopătat spre casă cu trei motoare.” (Grottaglie, and Home: A History of the 449th Bomb Group, p. 123)

Joe Weimer, al doilea sus, de la dreapta la stânga, a reușit, alături de copilotul său William Witham (primul din dreapta sus) să-și aducă echipajul înapoi în Italia, la baza din Grottaglie, după ce Liberatorul lor pierduse unul din cele patru motoare în lupta aeriană deasupra Brașovului. Cu toții au supraviețuit războiului. / FOTO

Echipaje ale Escadrilei 723 din Grupul 450 Bombardament au văzut și ele întreaga viața trecându-le prin fața ochilor într-o străfulgerare. „Am încasat în piciorul drept o bucată mică dintr-un proiectil de douăzeci-mm și am fost internat la spital”, nota în jurnalul său sublocotenentul Theodore R. Tautfest. Amintindu-și de lupta crâncenă cu vânătorii Axei, Frank Di Giovanni spunea că „au trecut foarte aproape de noi. Atât de aproape încât atunci când au degajat pe sub noi am văzut crucile Germane negre.”

Avionul B-24 poreclit Little Stinker (Micuț Puturos) a pierdut în doare câteva momente doi dintre mitraliori, ceilalți opt membri ai echipajului reușind să sară cu parașuta înainte ca avionul să se dezintegreze și să lovească pământul. Liberatorul nr. 41-28929, în schimb, a suferit cele mai grele pierderi. Avariat atât de artileria românească anti-aeriană cât și avioanele de vânătoare Me-109 și IAR-81, avionul pierdea din altitudine, așa că pilotul Jack Dyer și copilotul Walter Bensley au încercat să țină cât mai mult timp o direcție de zbor care să le permită celorlați opt coechipieri parașutarea. Avionul s-a spulberat împreună cu piloții în Munții Sebeșului, la sud de Cugir, iar cei opt aviatori care se parașutaseră nu au supraviețuit nici ei…

Echipajul avionului B-24 Little Stinker. Bill Rogers (primul din stânga sus) și Milton Feffer (al treilea din stânga jos) sunt cei doi mitraliori uciși în lupta aeriană de pe 16 aprilie 1944. Pe Liberatorul lor observăm emblema care a dat numele navei, un sconcs cu un clește pe bot, precum și numărul de misiuni și victorii aeriene, însemnate prin siluete de bombe, respectiv zvastici. / FOTO
Sergentul John R. Broyles jr. este unul din cei zece membri ai navei 929 care au pierit pe 16 aprilie. Știrea publicată într-un ziar local american îl dădea ca dispărut pe sgt. Broyles, mortea sa fiind confirmată abia în iulie. Harta indică printr-un X locul unde, la ora 11:29, Liberatorul a luat contact cu solul.

Liniște pe pământ

Doi bătrâni stau întinși pe trotuar, lângă ei un copil cu mama ce n’a putut fi scoasă de subt dărâmături, alături o femeie cu iia înflorată ca la horă.

Un om a început să alerge pe uliță.

Cinci s’au luat după el, apoi strada întregă.

Nu e alarmă. Un proces sufletesc se petrece în fiecare. Să-l lăsăm să se consume. A doua zi de Paști o anumită disciplină intrase în oameni. Știa fiecare ce face, primise botezul. Cu vremea, după alte încercări, pe care e mai bine să le așteptăm și să ne obișnuim cu gândul lor, totul va intra în normal. În fond totul depinde de atitudinea pe care o ai în fața morții. Iată, unii s’au dus în ziua de Paște. Vieața merge înainte, dar nu peste ei, ci alături de ei și cot la cot, mai ales, cu cei rămași de pe urma celor duși.”

Gazeta Transilvaniei, nr. 30, 22 aprilie 1944

Pe 25 aprilie, o anume Elisabeta Moldovan, aflată în refugiu la Budila, o comună la aproape 20 de kilometri vest de Brașov, îi cere scuze domnișoarei Tuți Pescariu, licențiată în drept și cazată la Cămintul Studentelor Astra din Sibiu, că nu i-a putut scrie de o vreme. „Vezi, Tuți, de ce-i este frică omului, tot nu scapă: știi că a fost bombardat Brașovul. Au trecut avioanele și deasupra noastră așa că am avut deosebita oroare de a simți fiorii morții iminente. Tu ce-ai făcut cu examenele? Nu îndrăznesc să te rog să-mi scrii. Cu drag, Elisabeta”

A fost primul din cele patru bombardamente efectuate de Forța a 15-a Aeriană a Statelor Unite asupra Brașovului în primăvara și vara anului 1944. „Păsările ucigașe” se vor întoarce pe 6 mai.