Că tot primăvara începe să dea semne că e gata să-şi intre în drepturi, mi-am adus aminte de primul meu meci pe stadion.
Era 3 mai 2000. Aveam o Naţională ce se calificare în marş de defilare pentru Campionatul European şi un sponsor, Bergenbier, care făcea concursuri ce nu implicau internetul şi SMS-urile.
Meciul începea la şase seara. Taică-miu nu mai călcase pe stadion de pe la începutul anilor ’90. Eu încă eram fascinat de fotbaliştii în galben şi negru pe care îi văzusem la televizor cu câteva săptămâni în urmă. Atunci a fost prima oară când m-am prefăcut că-mi fac temele, dar de fapt devoram televizorul. Atât de „în meci” eram, că m-a prins maică-mea. A zâmbit, doar şi ea e „stegară”. A doua repriza am văzut-o cu taică-miu, în sufragerie.
Acum venise momentul să calc pe stadion pentru prima dată. Am căutat prin casă ceva cât de cât galben. Cred că era un tricou pe care în condiţii normale, nu l-aş fi purtat niciodată. Evident, cum primul meci nu e o ocazie „normală”, l-am îmbrăcat şi eram gata de meci. Ştiam dinainte să văd cum arată stadionul că îl voi iubi.
Ne-am urcat în „şaptişpe”. Un Rocar vechi, dar bine întreţinut, curat, cu patru faruri rotunde în faţă, cu scaune de lemn. Eram doar cu cu taică-miu şi câţiva pasageri. Geamurie erau toate deschise ca să intre aerul de primăvară. Era puţin trecut după patru. Chiar dacă meciul începea la şase, am plecat mai repede pentru a fi introdus în „atmosfera dinainte de meci”.
Coborâm în Livada Poştei. Atunci, Livada arăta cu totul altfel. Copaci mulţi, verde mult, autobuze vechi. Urletul motoarelor se împletea cu foşnetul frunzelor în adierea primăverii. Urcăm pe Mureşenilor, traversăm Piaţa Sfatului, intrăm pe Apollonia Hirscher. Senin, era un cer senin ca-n zilele acelea perfecte. Ne oprim undeva în dreapta la o terasă. Era terasa din spate de la Cerbul. Îmi vine să râd ori de câte ori trec pe acolo şi o văd cum arată acum. Atunci, erau mese şi scaune din fier. Ştiţi voi, genul acela de scaune cu îmbinări încolăcite de parcă cel care le-a făcut a vrut să reproducă o coloană grecească. Feţe de masă albe.
Intrăm înăuntru. „Două Bergenbier”, zice taică-miu. Aveam 9 ani, mă simţeam bărbat. Bucătarul făcea şi pe barmanul. Bergenbier-ul avea un concurs prin care puteai ajunge în Belgia şi Olanda la meciurile României. Sub fiecare capac era un nume de jucător din lotul Naţionalei. Dacă strângeai tot lotul şi expediai plicul cu capacele la o anumită adresă, câştigai excursia la EURO. Ne aduce barmano-bucătarul berile, le desface, se uită sub capac. Erau jucătorii care-i mai trebuiau lui pentru a completa lotul. Ne roagă să-i dăm lui capacele. I le dăm, dar micii au fost gratis cât am stat acolo.
Pe la cinci jumate plecăm. Urmăm acelaşi traseu şi ajungem în Livadă. Coborâm apoi pe lângă Casa Armatei şi ajungem în staţia de la „Mielu’ Alb”. Vine „cinciu’ „. Ne urcăm. Era troleu. În el domnea liniştea. Se auzea doar curentul ce trecea prin captatoare. Se văd primele pâlcuri de „stegari” cu steaguri. Coborâm după giratoriul de azi. Mă tot uitam în stâng şi-n dreapta, curios să văd stadionul. Taică-miu se duce la un chioşc să-şi ia ţigări. „Mai avem de mers”, zice el. Cât? Unde? Cum o arăta? E mare? E departe?…
Traversăm strada. Şi mergem în ceea ce mi s-a părut a fi cea mai lungă călătorie de până atunci. Deodată, după un colţ de clădire, azi sediul unei bănci, se vede ceva ce semăna cu o tribună. Era Tribuna I. Se vedea acoperişul vechi. Lângă ea, verdele peluzei. Totul devenea din ce în ce mai mare. Era un carnaval în jurul stadionului. Lumea îşi lua programele de meci. Stăteam lipit de taică-miu, nu cumva să mă pierd.
Mergem spre intrarea de la Tribuna I. Porţile mi se păreau uriaşe. Era pentru prima dată când aglomeraţia nu-mi displăcea. Eram foarte timid când eram mic. Atunci mă simţeam parte din tot ce se întâmpla acolo. Toţi îmi erau prieteni. Deodată, iată Tribuna a II-a. Sute de role zburau spre teren, fumul torţelor şi fumigenelor se ridica de parcă un vulcan îşi avea locul acolo şi nu suporterii unei echipe de fotbal. Şi-atunci aud pentru prima dată: „În oraşul de sub Tâmpa, este o echipă mare, Steagul Roşu este ea…”. Descoperisem o altă latură a vieţii, cea unde nu există tristeţe, ci doar bucurie şi speranţă, indiferen de scor.
Urcăm în peluză. Nu avea scaune. Era acelaşi beton de când peluza a fost construită. Ne-am aşezat în spatele porţii, puţin spre dreapta. Acolo urma să atace FC Braşov în prima repriză. „Uite, aici o să vedem două goluri”, zice tata. A avut dreptate! Dar nu mă întrebaţi detalii. Mai ţin minte doar plasa reşiţenilor foşnind la impactul cu mingea şi delirul ce cuprindea deodată 10 mii de oameni.
„Steagu’ ! Steagu’ !”, îţi provoca fiori. Era ceva foarte frumos. Plopii ce înconjurau stadionul se bucurau şi ei. Razele apusului de soare în mai luminau pe jumătate tabela veche de marcaj ce era la peluza opusă. Scria 3-0 pe ea. În final a fost 4-0. Oameni îmbrăţişându-se pe teren, oameni îmbrăţişându-se în tribune. „De-acum eşti stegar.”, îmi zice taică-miu. Priveam jucătorii ce făceau turul de onoare. „Sunt stegar”, i-am zis.
Care a fost primul vostru meci?
Prin „turnicheţii” ăia am intrat pe 3 mai 2000. Asta-i de la renovarea din 2008.
Susţinere blog
Dacă ţi-a plăcut ce ai văzut, poţi susţine blogul printr-o donaţie minimă de 1 Euro.
€1,00
La Stegaru' 
Primul meu meci a fost mi-a zis taicamiu eu nu mai tin minte la 4 ani ,si acu urmeaza ce-i mai interesat…. la echipa de fotbal feminin a brasovului ,si imi povestea taicamiu amuzat cum urlam eu si ma agitam pe acolo , iar la meciurile steagului tot de pe la acea varsta bine inteles ca eu imi amintesc cand mergeam la meciuri de pe la 8-9 ani de atunci am inceput sa percep asa cam care e treaba cu fotbalu si cu steagu
Eh, ce n-as da sa pot povesti si eu asa primul meu meci pe Tineretului. Sa-mi amintesc amanuntit. 🙂 Dar nu mi-l amintesc. Stiu doar ce mi-a povestit tata. Este normal la urma urmei acest lucru pentru ca aveam doar un an. In august 1993 implineam un anisor. Tot in acea luna, la inceputul noului sezon FC Brasov primea vizita Stelei. Tata m-a pus in carucior si m-a dus pe Stadion. Am stat in peluza. Din pacate primul meu meci s-a incheiat cu o infrangere. Ne-au batut cu 1-0. De atunci si pana azi foarte rar s-a intamplat sa nu merg pe Tineretului. 🙂
Interesant…asta a fost si primul meu meci! Cam aceleasi senzati le-am trait si eu. Am stat in locul unde sta galeria acuma. Imi amintesc meciul cu Astra,urmatorul meci. Galeria canta „La olteni, m**e la olteni”. Aveam 8 ani si umpic, nu stiam eu unele cuvinte,asa ca l-am intrebat pe taicamiu: „Tata, ce sunt olteni” (Si imi amintesc explicatia…sa zic umpic dura din partea lui dar si amuzanta) si dupa aceea il lovisem cu intrebarea care spera sa nu ii pun „Tata, ce inseamna m**e?” (La inceput tacea, il mai intreb odata, si imi zice „Un cuvant urat…sa nu-l folosesti ca nu ne mai lasa mata la meciuri).
Primul meci, pai a fost undeva prin 97-98 , nu stiam eu prea multe atunci despre fotbal dar tin minte ca era un meci „derby” de divizia B : FC Brasov-Tractorul Brasov , tatal meu juca la Tractorul dar eu eram fermecat de FC Brasov , eram putin contrariat de cum sa ma manifest, pana la urma s-a terminat foooarte prost pentru stegari : 0-4 tin minte acel meci, am si poze de pe stadion cu galeriile :-). Apoi primul meu meci ca adevarat Stegar a fost un meci cu FC Arges castigat 2-1, atat tineam eu minte ( acum fiind curios de data m-am dus pe prietenul nostru google si am gasit meciul , data ? 3Martie2000 ) Hai Razvane ca se aseamana. :))
@Ovi: Meștere, după cum ți-am zis și la bar, o să apară zilele astea un articol cu femeile fotbaliste ale Brașovului. De dragul amintirilor primului meci.
@Dogfriend: Uau, ’93! Cred că eşti printre „veteranii” generaţiei actuale :)) Oricum, chiar dacă nu ţii tu minte nimic de atunci, tot e o amintire frumoasă.
@Manu: Uite o coincidenţă foarte faină. Am fost „colegi” de peluză în ziua aia se pare.
@Darius: Pare-se că anul 2000 a fost destul de important pentru mulţi „stegari”. Mon cher, trimite şi tu pe razvan_dobrica@yahoo.com imaginile cu suporterii de atunci. Au trecut peste 10 ani de atunci şi ar fi interesant să vedem cum arătau galeriile. Mulţam fain!
baieti…si la mine tot in 2000 a fost primul meci. 03.03.2000, FC Brasov – Fc Arges, 2-1, cu golul victoriei inscris in prelungiri(daca nu ma insel M. Ivan). Am stat pe langa actualii „The Mountain Sons”, iar spre sfarsit tata m-aluat sa mergem, desi eu vroiam sa vad finalul; cand am ajuns in dreptul peluzei s-a inscris golul, feiricire mare; eram tare, ii ziceam: „vezi, pana la sfarsit stam , se joaca pana fluiera” :))
si de atunci am luat microbul de nu-i venea lu’ tata sa creada, el merge ocazional, eu…:)
tata a avut in plan sa ma duca la un meci cu Poli Iasi, dar mi-am rupt piciorul…si s-a amanat momentul:)
ete’, acum de-as fi in director de marketing la club, as face o mini clinica, sa poata domne femeia sa nasca in timpul meciului, sa iasa pruncul direct in mirosul gazonului, al fumigenelor, sa cante cu noi:)
toata lumea-i fericita, barbtaul nu pierde meciul, noi primim de baut dupa:))
@Marcel: Trăiască amintirile anului 2000!!! Partea aia cu plecatu’ înainte de fluierul final nici eu n-am prea înţeles-o vreodată. Odată, prin 2001, jucam cu Sportul la Braşov, şi am fost cu nişte prieteni la meci. Era deja 1-0 pt noi, meciu’ era pe sfârşite, şi ei voiau să plece. Au luat-o înainte, eu rămăsesem mai în urmă că mai tot trăgeam cu ochiul pe sub bannerele de la peluză la meci. Apoi aud vuietul de la T2, mă pun pe burtă să mă uit pe sub un banner. Buga scăpase singur cu portarul, şut calm şi 2-0 pt Steagu’. Aşa că, lecţie de viaţă: rămâneţi pe stadion până se fluieră sfârşitul meciului.
Haha, lasă meştere, să se „nască” prunci la copiii şi juniori şi să ne fericească când cresc mari cu un gol pe Tineretului.
Felicitari pentru relatari, chiar, imi dau si eu seama ca boala asta, pe care eu o numeam „steagomania”, se ia de la varste fragede si nu se vindeca.
Primul meu meci pe Tineretului … o fi fost prin 1972, iarna. Eu, elev in clasa a cincea la numarul 5.
De ce s-o fi lungit campionatul pana la vacanta, nu stiu. Parca era o restanta? Steagu – Rapid … De ce s-r fi vandut bilete in scoli? A fost singura data cand s-a intamplat astfel dupa amintirile mele. Am dat 5 lei si am primit o poza a echipei, cred ca e pusa in vreo carte si cand o sa dau de ea o s-o scanez.
Am luat din fata casei autobuzul 16 (locuiam pe Mihai Viteazu, nr. 4, exact vadul pe unde reveneau spre centru suporterii scapati de la stadion) si am ajuns pe un stadion destul de plin, ocupand un loc in peluza de sub plopi, deasupra strazii mele. Adamache – Ivancescu … nu indraznesc sa continuu, de teama sa nu ma contaminez de la alt meci. Rapidul fara Raducanu, in poarta era Ramureanu.
Neobisnuit cu „mersul la meci”, nu prea stiam ce si cum. Dar, atent la felul cum cei de la galerie (era la tribuna a doua) isi agitau steagurile si talangile, n-am prins nici lovitura de incepere si nici prima lovitura in poarta lui Ramureanu. Cred ca era prin minutul doi sau trei. Iar poarta „lor” era cea dinspre „Cauciucu” (apoi Fartec, acum …). Aud pe langa mine: „Am venit cam degeaba, daca le-a si dat-o nu mai vedem nimic pana la sfarsit.” Nici pe-asta n-am inteles-o, dar mi-a explicat un coleg de clasa, mai versat decat mine ca ai nostri nu au nevoie sa dea goluri multe si o sa fie un joc urat.
S-a inselat. A fost un meci foarte frumos, pe care l-am povestit apoi oricui a vrut sa ma asculte. Si, se vede treaba, la 30 de ani distanta inca il mai povestesc.
Imi amintesc ca am avut ambitia sa merg acasa pe jos, ca toti „stegomanii”. Cand am ajuns, am deschis fereastra si am oscilat intre tentatia de a intreba, ca de fiecare data, cat a fost scorul (primeam intotdeauna, pe langa cifre, si relatari de la inscrierea golurilor) si aceea de a ma lauda catre fiecare persoana care trecea pe sub geamul meu ca am fost si eu in Arcadia.
Sigur, de atunci am fost de atatea ori pe stadionul din coltul strazii, cum obisnuiesc sa-l numesc.
Am mers la Universitate la Bucuresti, dar incercam sa ma nimeresc la Brasov cand juca Steagu si sa merg la meci. A picat Steagu in B, asta e, tot Steagu nostru era, mergeam si la B.
A revenit in A in 1980. Al doilea meci a fost cu Sportul la Brasov, pe 16 august. Pacat ca in ziua aia eu trebuia sa ma joc de-a ginerele, dar am reusit sa ma ascund intr-o masina si sa ascult meciurile la radio. doi-zero pentru noi si am putut trece mai usor peste momentele grele ale nuntii proprii.
Din 1981, cand am terminat scoala, m-am exilat in sudul tarii. Asa era atunci repartitia guvernamentala. Si aici am ramas, dar am si la Brasov o casuta, in care ma refugiez vara de frica potopului de caldura din campie. Sunt acolo aproape la fiecare incepere de campionat, si ma simt ca in tinerete, un stegoman printre cei ca mine. Ce frumos si ce bine e sa poti striga cat te tine gatul „Hai Steagu!”
Păi cum să nu, că o lua Steagu’ campionatu’, că o pica în B, tot cu Steagu’ ţinem orice ar fi. Mulţumţim şi noi pt relatarea „experienţei” primului meci, a fost o lectură tonică. Diseară, iarăşi vor trece suporterii pe lângă nr. 4 de pe Mihai Viteazu’ în drumul lor spre şi din Arcadia.
P.S. „Steagomania”, iată o „boală” pt care nu există leac, din fericire.
P.S. 2: dacă găsiţi acea fotografie cu echipa, v-aş fi recunoscător să mi-o trimiteţi prin e-mail. Adresa de contact e chiar în partea de jos a site-ului.