Oamenii mari sunt definiţi de… momente. Poţi duce o existenţă mediocră, dar un moment de strălucire îţi asigură intrarea în nemurire. De asemenea, o viaţă onorabilă se poate duce pe fărăş „graţie” unui moment pur şi simplu grotesc la care ai luat parte cu toată ştiinţa. La naiba, e o chestiune de sincronizare, cred, toată chestia asta şi de intuiţie. Mai ales de intuiţie.

La finalul sezonului 1967/68, Steagul Roşu Braşov intra în barajul pentru evitarea retrogradării alături de Progresul Bucureşti (Divizia A), Politehnica Galaţi şi Crişul Oradea (ambele Divizia B). După 20 de ani la rând ca antrenor al „stegarilor”, era prima dată în cariera lui Silviu Ploeşteanu când se confrunta cu ameninţarea părăsirii primei ligi fotbalistice a României. Din 1948, când preluase echipa, şi până în prezent, drumul nu fusese decât sus, mai sus, tot mai sus, cel mai sus! A câştigat aprigele bătălii de pe terenurile din District şi a dus echipa în „B”. S-au mai rupt câteva brazde de gazon, crampoane şi genunchi şi a reuşit să ducă echipa de sub Tâmpa în Divizia A şi s-o facă şi vice-campioană a României. Apogeul a venit în ’61, când pe 15 noiembrie bătea la Sofia pe Levski cu 4-2 şi „stegarii” intrau triufmători în oraş ca deţinători ai Cupei Balcanice Intercluburi.

La vremea aceea, doar Sir Matt Busby (Manchester United, din 1945), îl mai concura la capitolul longevitate. Ce să mai, Domnul Silviu Ploeşteanu părea etern pentru Steagu’, echipa asta neputând fi închipuită fără el. Dar a venit nenorocitul ăla de sezon, 1967/68, blestemat chiar, ţinând cont şi de moartea în debut de campionat a lui Lulu Năfătnăilă, şi echipa trebuia să lupte pentru supravieţuire. O îndeletnicire oarecum străină unor jucători care în ultimele 9 sezoane nu coborâseră mai jos de locul 7 în clasament, câştigaseră o cupă internaţională şi învinseseră Espanyol-ul lui Alfredo di Stefano. Ce epocă, Dumnezeule! sau, cum ar spune englezii: „what a run!”

„Stegarii” pierd barajul şi cad în Divizia B. Era prima retrogradare din ultimii 25 de ani. Silviu Ploeşteanu, creatorul Braşovului fotbalistic postbelic, avea din nou misiunea de a reveni în top cu Steagul Roşu. Trec opt etape şi la Braşov vine Poiana Câmpina care ne bate de ne sună apa-n cap: 1-4. După meci, Ion Indrei şi Teodor Verdeş, preşedintele, respectiv secretarul clubului, intră în tratative cu Valentin Stănescu. „Zimbrul” (porecla lui Valentin Stănescu) era, cum se spune azi, unul din antrenorii momentului din România, mai ales că numai cu un sezon în urmă reuşise să câştige cu Rapid primul lor campionat din istorie. Negocierile decurg conform planurilor celor doi conducători ai clubului şi Valentin Stănescu acceptă oferta de sub Tâmpa şi la finalul sezonului promovarea echipei în „A” purta semnătura lui.

Silviu Ploeşteanu? Chiar aşa, ce s-a întâmplat cu Silviu Ploeşteanu, omul care 20 de ani la rând a trecut prin rai şi iad cu echipa asta? I s-a băgat mişeleşte un cuţit în spate, metaforic vorbind. Nu a prins finalul sezonului 1968/69 pentru a-şi vedea „copiii” evoluând din nou în prima liga pentru că a murit pe 13 aprilie 1969. Atac de cord în ziua meciului retur cu… Poiana Câmpina. A murit, fotbalistic vorbind, la un meci cu Câmpina, parcă sfârşitul său pământean nici nu putea fi altul. Trădarea aceea din toamna lui 1968 l-a distrus, i-a făcut inima şi sufletul bucăţele. Bucăţele mici, mici de tot, atât de mici că le puteai trece prin urechea unui ac. A încercat să rămână activ preluând comanda Tractorului, dar primăvara lui 1969 era una prea frumoasă pentru a nu muri.

Conducătorii, Indrei şi Verdeş, au crezut, probabil, că acţionează în interesul echipei. Ignoranţi nepereche! Cum adică interesul echipei, când echipa, clubul însuşi, era Silviu Ploeşteanu?

Silviu Ploeşteanu (1913-1969, între 1948-1968 la Steagu' ). El a creat ceea ce noi astăzi iubim.