Cred că pentru întrebarea din titlu un răspuns acceptat de majoritatea ar fi acesta: o echipă care să nu-ţi dea nici o emoţie.

Totuşi, în anii ’60 maestrul Silviu Ploeşteanu a dus întrebarea de mai sus spre cote nebănuite. Aflaţi mai jos cum stă treaba dintr-un fragment al interviului luat în pauza de iarnă a sezonului 1980/81 antrenorului constănţean Emanoil Haşoti, fostă legendă „stegară”.

„Rep: Ca să rămînem pînă la sfîrşit în domeniul adevărurilor clare, fără echivoc, care sînt, de fapt, ambiţiile dumitale de antrenor, tovarăşe Haşoti?

EM. H. : Fireşte, să promovăm, prima încununare (de start…) a muncii mele şi a colegului meu Comăniţă. Apoi, să-mi fac o echipă de care să nu mă îndoiesc, omeneşte, niciodată. Şi am să vă dau iarăşi un exemplu legat de echipa vieţii mele, de Steagul Roşu. Jucam, ţin minte, la Cluj, acum destui ani, şi în dimineaţa meciului nu ştiu ce am făcut noi, jucătorii, de l-am supărat pe nea Silviu, antrenorul nostru. Prima urmare: Ploeşteanu nici nu a venit la stadion, ne-a trimis pe o foaie de hîrtie „11”-le care urma să intre în teren, comunicîndu-ne că o să discutăm împreună după joc. A doua urmare: am învins la Cluj cu 3-1. Ca să avem, bineînţeles, o „bază de discuţie” după meci cu antrenorul nostru… „

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine întâmplări de genul acesta reprezintă sarea şi piperul fotbalului.