Fotbalul copilăriei noastre era tare simplu. Mai ţineţi minte turneele „două goluri sau zece minute”? Evident că le ţineţi minte. Exclusiv valoarea dicta cine rămâne „la masă” şi cine face tuşa aşteptând să-i vină rândul pentru a intra iar. Nu aveam arbitri, nu aveam tuşieri (cine ştie câte goluri s-au marcat din offside) dar asta era chiar irelevant. Pentru că un arbitru ar fi putut da un fault când nu se cuvenea. Ar fi putut da un henţ careu aiurea pentru că ştia pe cineva din echipa cealaltă. Totul se judeca între noi, pe teren. Dacă nu eram cu toţii de acord că a fost fault, nu se dădea fault. Ţi-a făcut cineva un umăr la umăr şi tu de-ai dus ca sacul de cartofi de-a dura? Ghinion, tinere, învaţă să te ţii mai bine pe picioare, aici nu se dă fault decât dacă îţi curge sânge. Nu existau pariuri deci nu existau meciuri „pe interes”. Nu aveam federaţii, ligi sau comisii, aşa că după meci îi puteam da două palme lejer ăluia care pe teren ne-a înjurat de mamă. Cel mai greu protest care putea avea loc atunci faţă de nedreptăţile care se produceau era ca echipa cu mingea să plece de la teren. Adio, minge! Adio, fotbal!

Vedeţi cât de simplu era fotbalul? Că nu era transmisă pe cinci posturi naţionale goana noastră nebună după glorie nu înseamnă că fotbalul acela era mai puţin spectaculos. Am văzut driblinguri pe care mulţi jucători din Liga 1 nu le vor reuşi în întreaga lor carieră şi am văzut portari aruncându-se pe asfalt de parcă săreau pe iarba mătăsoasă a Wembley-ului. Ăla vechi. Am văzut scheme puse la cale în doar 30 de secunde şi finalizate cu gol în următoarele 15, scheme la care antrenori blindaţi cu licenţe şi diplome doar visează. Nu jucam cu tribunele pline pentru că terenurile noastre nu aveau tribune. Terenurile noastre aveau borduri.

Transpiram de dimineaţă până seară pentru că fotbalul era frumos. Noi eram şi suporteri şi fotbalişti şi antrenori şi preparatori fizici şi arbitri. Câtă vreme eram acolo pe teren, eram zei. Două goluri sau zece minute – atât dura existenţa noastră în Olimp, după care ne întorceam acasă transpiraţi, făceam un duş şi deschideam televizorul pentru a mai învăţa o nouă schemă sau o altă fentă. Dar, spre nenorocul nostru, pierdusem contactul cu fotbalul pur din clipa în care am ieşit de pe terenul nostru, pentru că la TV nu vedeam decât goluri date din offside (noi aveam o scuză că jucam fără tuşier, ei?), henţuri semnalizate aiurea sau ignorate, faulturi inventate pentru a putea dicta un penalty aiurea, laşităţi în situaţie de ultim apărător nesancţionate şi meciuri vândute pentru a le ieşi pasenţa cu casele de pariuri. Am crezut că toate astea se schimbă dată mergem cu miile pe stadion şi le arătăm că nu-s ei de capul lor. Degeaba. Cu o tribună arhiplină în spate tuşierul tot nu ridică fanionul chiar dacă offside-ul e doi metri iar centralul nu are nici o jenă să privească peluza în ochi atunci când inventează un penalty sau neagă unul clar ca lumina unei zile senine. Când nici propriilor tăi le fotbalişti nu le pasă că ai bătut sute de kilometri pentru ei sau că ai dat banii de pâine pe bilet, cei care spun că stadioanele sunt goale din cauza „huliganilor” şi „ultraşilor” înseamnă că au pierdut contactul nu realitatea. Şi mai sunt şi nesimţiţi.

„Două goluri sau zece minute” şi „Olimpul” rămân doar refugii. Eu mereu mă simt bine atunci când mă retrag în ele după ce fotbalul îmi arată cât de complicat a devenit.