În fotbalul zilelor noastre o echipă se vede nevoită să se reconstruiască din temelii atunci când atinge o treaptă superioară. Adică, o echipă care promovează, să dăm exemplu, din Liga a 2-a în Liga 1, fără implanturi majore nu va avea viaţă lungă la nivelul primului eşalon. Exemple de echipe care au făcut cale-n toarsă după numai un an în elită sunt destule. Nu de puţine ori primul 11 al unei echipe nu mai conţinea aproape nici un fotbalist din cei care au contribuit la promovare, pentru că s-a considerat că sunt buni doar de „B”, nu şi de „A”.

Întărirea echipei este o noţiune valabilă oriunde, dar se numeşte „strategie” când e făcută cu cap şi „ţurcă” atunci când se aduc jucători doar de dragul de a a-i aduce. Dar asta-i moda/situaţia, iar continua tacticizare şi „atleticizare” a fotbalului şi fotbaliştilor impune măsuri care în urmă cu mulţi ani erau de neimaginat.

Suntem la doar câţiva ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Uzinele „Astra” Braşov termină sezonul 1946/47 al Diviziei C, seria a XII-a, pe locul al treilea. Toată nebunia şi reorganizarea impusă de instalarea regimului comunist în România face ca următoare ediţie a Diviziei C să înceapă în toamna anului 1948. Între timp, Uzinele „Astra” trebuie să se supună şi ele noii doctrine de stat, iar la 21 august 1948, pentru a întâmpina „marea sărbătoare e eliberării de sub jugul fascist” de la 23 august, uzinele braşovene sunt rebotezate „Steagul Roşu”. Totuşi, în istoria viitorului mare club de fotbal, evenimentul anului 1948 l-a constituit sosirea sub Tâmpa a lui Silviu Ploeşteanu, în postura de antrenor-jucător. De altfel, într-unul din amicalurile pre-sezon, primul 11 braşovean sună astfel: Moraru – Fux, Brânzei – Nagy, Zaharia, Szanto – Dobrescu, Vlad, Ploeşteanu, Szakacs, Cojocaru. Portarul Moraru, fundaşul lateral Nagy şi înaintaşul Vlad au fost ultimii supravieţuitori ai echipei care încheia podiumul în 1947. Am îngroşat numele lui Zaharia pentru că el va fi unul din cei şapte fotbalişti care vor trece cu Steagul prin toate etapele ascensionale: promovarea în „B” (1950), promovarea în „A” (1956) şi câştigarea Cupei Balcanice Intercluburi (1961). Începând cu sezonul 1962/63, fiul său, Teodor Zaharia, va continua tradiţia familiei, impunându-se în echipa braşoveană, pentru care va juca 5 meciuri europene şi va marca un gol, cel de 1-1 (’43) din meciul tur cu Espanyol Barcelona, ediţia 1965/66 a Cupei Oraşelor Târguri, actuala Europa League.

Cei Şapte Magnifici

După două jocuri amicale, Ploeşteanu se retrage şi se dedică exclusiv antrenoratului, locul său în cvintetul ofensiv fiind luat de Nicolae Proca, studentul de la Dreptul bucureştean, care a fost dat afară din facultate pentru că era considerat de comunişti „fiu de chiabur” (părinţii săi aveau vreo 7 hectare de pământ pe la Slănic-Muscel). La Rupea, în 1948, o cunoaşte pe Elena, viitoare sa soţie, iar în toamna aceluiaşi an debutează în tricoul alb-albastru al Braşovului în Divizia C.

Cvintetul ofensiv este completat prin sosirea lui Gheorghe Fusulan, viitorul căpitan de la Sofia în 1961 (!), iar defensiva este betonată cu Gh. Marinescu, Gh. Percea şi Gh. Raicu, în timp ce veteranul Octavian Zaharia va face cuplu cu half-ul Gheorghe Aron. Atât de mulţi fotbalişti cu prenumele „Gheorghe” în echipa braşoveană, încât ai putea crede că Sfântul Gheorghe se metamorfozase într-o echipă de fotbal pornită în căutarea balaurului.

Divizia C fiind desfiinţată în februarie 1949, toate echipele din cele 4 serii cad în District, de acolo putând promova în Divizia B.

Sistemul competiţional se schimbă şi el, fiind adoptat cel sovietic, primăvară-toamnă, astfel încât „stegarii” încep în primăvară sezonul 1950, iar în toamnă se clasează pe primul loc în District şi câştigă dreptul a evolua în barajul pentru promovare. Trecând de alte două campioane districtuale, Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş, braşovenii înfruntă echipa Progresul ICAS Bucureşti, clasată pe penultimul loc în prima serie a Diviziei B. „Stegarii” îi nimicesc pe bucureşteni cu 3-0 şi 2-0, dar aceştia contestă dreptul de joc al lui Proca, braşoveanul evoluând în paralel şi la defuncta Alimentara Braşov. FRF-ul decide un al treilea joc, pe teren neutru, la Buzău, în care Progresul învinge cu 3-0. De notat că preşedintele onorific al clubului bucureştean era Dumitru Petrescu, maior în Divizia „Tudor Vladimirescu” în 1944 şi preşedintele Marii Adunării Naţionale la ora barajului. Braşovenii joacă şi ei cartea politică prin directorul uzinei, Gheorghe Rădoi, ginerele lui Gh. Gheorghiu Dej, şeful statului. Pe 6 şi pe 13 decembrie 1950 este stabilită o nouă dublă confruntare, din care braşovenii ies iarăşi victorioşi, cu 4-2 în Capitală şi 2-0 sub Tâmpa.

După aceast neprogramat duel „cel mai bun din 5”, încheiat cu 4-1 în favoarea lor, „stegarii” mai aveau de trecut un ultimp hop, numit Progresul Brăila. Pe malurile Dunării, fotbaliştii braşoveni stau la cutie, pentru a nu-i provoca pe ardenţii fani brăileni înarmaţi cu lanţuri şi cuţite, gata să le folosească în cazul în care meciul se termină prost pentru ei. După 0-0 în deplasare, în siguranţa terenului propriu, „stegarii” înving cu 2-0 şi promovează la finalul anului 1950 în Divizia B.

Din „B” în „A” şi mai departe!

Cei şapte au contribuit apoi şi la promovarea echipei în prima ligă, în 1956, cinci dintre ei fiind prezenţi în primul 11 al meciului de debut în „A”, cu Progresul Bucureşti, pe 18 august 1957. Este vorba despre Marinescu, Percea, Zaharia (împlinea 10 ani la echipă!), Fusulan şi Proca. Cinci fotbalişti care jucaseră un tur în Divizia C şi un sezon în District păşeau atunci pe teren ca echipieri ai unei echipă de primă ligă, ceva de neînchipuit astăzi.

Cu atât mai de neînchipuit este că aventura lor nu s-a oprit aici. În 1960 terminau doar pe locul 2 – îşi propuseseră să câştige titlul – iar pe 15 noiembrie 1961, golgeterul din District, Gheorghe Fusulan, ridica la Sofia Cupa Balcanică, după victoria cu 4-2 reuşită de „stegari” în faţa echipei Levski. Fusulan era căpitan, iar Octavian „Nemuritorul” Zaharia ţinuse bine apărarea în acea zi, Percea, Aron, Marinescu şi Raicu aducându-şi şi ei contribuţia la reuşita campaniei, în vreme pe Proca agăţase ghetele-n cui şi devenise secundul lui Ploeşteanu.

Toţi s-au retras în cele din urmă, dedicându-se unor meserii în cadrul Uzinei „Steagul Roşu” sau devenind antrenori. Octavian Zaharia a fost ultimul care şi-a predat tricoul, se întâmpla la finalul sezonului 1961/62. După ce a încetat să mai alerge după minge, fundaşul/half-ul „stegar” a devenit şeful atelierului de tratamente termice din cadrul Uzinei „Steagul Roşu”.

După ce în 1948 prelua locul în atacul braşovean de la Silviu Ploeşteanu, douăzeci de ani mai târziu, Nicolae Proca prelua pentru o scurtă perioadă şi funcţia de antrenor principal, după ce Ploeşteanu fusese demis ca urmare a retrogradării din 1968 şi a comportării nefaste a echipei în primele etape de „B”. Secund mai apoi lui Valentin Stănescu, Proca devine iarăşi principal în 1971, calificând echipa în Cupa UEFA la finalul sezonului 1973/74, dându-şi apoi demisia pe 4 mai 1975, după victoria cu 1-0 în faţa Politehnicii Iaşi, întrerupând cei 27 de ani la rând petrecuţi sub Tâmpa ca fotbalist şi antrenor. Proca a fost ultimul din cei şapte magnifici care a spus „la revedere” echipei braşovene. Avea să revină în două rânduri, mai întâi în 1979, pentru a pune capăt purgatoriului de 5 ani la rând în Divizia B, dar scandalul banilor negri din fotbal din anul 1981 îl scoate din circuit. În 1991, după 10 ani de absenţă, Nicolae Proca mai stă două meciuri pe banca tehnică a clubului care acum se numea FC Braşov, fiind practic singurul antrenor care a antrenat echipa sub toate cele trei denumiri ale ei: Steagul Roşu (1971-1975), FCM Braşov (1979-1981) şi FC Braşov (3 zile în octombrie 1991). Mai întâi echipa pierde la Electroputere Craiova cu 0-2 în etapa a VII-a, apoi bate acasă, la data de 9 octombrie, pe SC Bacău cu 3-0. La fel ca-n 1975, Nicolae Proca pleca tot după victorie.

Gheorghe Aron, după retragere, a devenit inginer, Gh. Percea şef de echipă la uzina Rulmentul Braşov, singurul care a mai păstrat legături cu fotbalul, cu excepţia lui Proca, a fost Gh. Fusulan. După retragere (1962), acesta şi-a terminat facultatea (1964), fiind student la Mecanică, şi a devenit ulterior profesor de desen tehnic. La începutul anilor 1970 ajunge la Turnu Măgurele, antrenând echipa locală şi promovând-o la finalul sezonului 1974/75 în Divizia B.

Un fenomen… familial în acei ani sub Tâmpa.

---