Meciul cu Ungaria de vineri seară este de o importanţă crucială pentru noi. Este meciul anului! Trebuie să mergem la Bucureşti, cât mai mulţi, şi să fim uniţi, în cântece şi în pumni dacă e nevoie, ca să le arătăm bozgorilor că suntem mai buni decât ei. Fii şi tu patriot adevărat şi hai să le dăm la muie ungurilor.

Aparent, în secolul XXI, cuvintele „patriot” şi „muie” pot sta alături în aceeaşi propoziţie fără nici o problemă, pentru că a fi patriot cam atât a ajuns să mai însemne. Să le dai muie ungurilor, ţiganilor, bulgarilor, ruşilor, americanilor. Zi-le că patriot înseamnă, printre altele, să nu fi mitocan, să nu arunci mizerii pe stradă, să îţi promovezi cultura şi valorile fără a le impune ca superioare naţiunilor conlocuitorare şi toată lumea o să înnebunească. „Patriot e să-ţi aperi ţara de pericolul maghiar, coaeee”.

Ştiu că blogul este citit şi de oameni care vor merge vineri seară la „meciul anului” pentru că simt că e de datoria lor să fie acolo, să reprezinte şi să apere glia în faţa hunilor invadatori care vor, bineînţeles, Ardealul. Şi tocmai din acest motiv o să explic, pe puncte, ca să fie simplu de urmărit, de ce meciul de vineri este doar unul de fotbal, de calificare la o Cupă Mondială şi nu al unei naţiuni. A trecut, din păcate, era fotbalului naţiunilor, în care un meci (vezi ca exemplu RG Germană – Ungaria, finala CM 1954) putea schimba moralul şi destinul unei întregi ţări.

1. Suntem aliaţi. Da, ştiu că vă vine greu să înţelegeţi conceptul după ce cărţile de istorie din şcoala generală şi liceu v-au învăţat că românul Gyorgy Dozsa a luptat contra nobilimii maghiare, că România a intrat în Primul Război Mondial ca să cucerească  recupereze Transilvania de la Ungaria, că-n septembrie ’40 ungurii au arătat ce înseamnă să fii subom sau că în ’44 i-am băgat (din nou) sub zidurile Budapestei. Dar NEWS FLASH, România şi Ungaria sunt state aliate, atât din punct de vedere economic (ambele sunt membre UE) cât şi militar (NATO). Ce ne interesează pe noi e cel din urmă aspect, pentru că mulţi pseudo-patrioţi cu zvastica pe muşchi se închipuie nişte soldaţi ale căror arme, momentan, sunt cântecele şi steagurile. Aşadar, ce înseamnă că România şi Ungaria sunt aliaţi militari? Înseamnă că ungurii ar trebui să fie prea nebuni să intre cu tancurile în Transilvania şi să o ocupe. Probabil că mulţi dintre voi sunteţi dezamăgiţi acum, dar nu vă faceţi griji, e spre binele vostru. Ştiu că majoritatea credeţi că dacă ar fi război vouă n-ar avea cum să vi se întâmple o chestie definitivă precum moartea şi că v-aţi număra printre cei care stau la bătrâneţe cu nepoţelul pe genunchi, povestindu-i cum au fost luptele pentru salvarea Ardealului. Însă parcă aud şi cum unii dintre voi strigă „mor pentru Ardeal dacă aşa se cere. Primesc cu bucurie în piept gloanţele duşmane în numele libertăţii Transilvaniei”. Stai dracului jos şi primeşte-n piept arsura unei guri de pălincă. Ungurii, în ciuda inepţiilor lui Laszlo Tokes, n-au cum să atace un stat aliat pentru că sunt conştienţi că în mai puţin de 24 de ore ei ar înceta să mai existe ca naţiune.

2. N-au cum, pur şi simplu. Dar chiar n-au cum! Ce? N-au cum, pur şi simplu n-au cum să obţină Transilvania prin alte metode, aşa că relaxaţi-vă cu toţii! Cu un scurt intermezzo între 1541 şi 1691, a existat Principatul Transilvaniei, devenit astfel după ce Ungaria a fost anihilată la Mohacs de Imperiul Otoman. Înainte de asta a aparţinut Regatului Ungariei (1000-1541), apoi Austriei/Imperiului Austriac o scurtă perioadă şi din 1867 până la 1 decembrie 1918 Austro-Ungariei. Sunt aproape 800 de ani în care Transilvania a fost sub stăpânire străină, în care liderii de la Budapesta au încercat maghiarizarea populaţiei majoritar române din regiune dar nu au reuşit să ducă la bun sfârşit procesul. Opt sute de ani, pentru numele lui Dumnzeu! Dacă n-au reuşit să transforme toţii Ionii în Janoşi şi toţi Ştefanii în Iştvani într-o vreme când nu existau tribunale ale drepturilor omului iar schimbarea cetăţeniei dura o săptămână, nu mai fi naiv să crezi că se poate face aşa ceva acum. Scriu astea pentru cei care se gândesc că treaba cu Ţinutul Secuiesc poate funcţiona ca o lovitură din interior care să ducă la destabilizarea statului român. Imposibil. N-au resursele economice (it’s all about the money, baby!) să facă aşa ceva. Să prespunem că mişcarea politică le iese şi devin un Kosovo al Carpaţilor şi că… pfff, hahaha, n-am putut să mă mai abţin. E imposibil. Zona care se defineşte ca fiind Ţinutul Secuiesc (Mureş, Harghita şi Covasna), dincolo de frumuseţile naturale şi tradiţiile locale, nu este una care să poată fi susţinută doar de economia proprie. Apoi, având în vedere şi viitoarea regionalizare a României, în care cele 3 judeţe + Braşovul vor compune Regiunea Centru (cică Sibiul îl bagă să fie capitală în altă regiune ca să nu fie bai între noi şi ei), cam pică şi fragilul argument politic pe care îşi susţineau aberaţiile politicienii de acolo certaţi cu raţiunea.

3. Trecut comun. Ambele ţări au un trecut impresionant. Atât noi cât şi maghiarii am fost stavilă în faţa expansiunii Imperiului Otoman spre Vestul Europei, dar am avut şi momentele noastre când am recurs la arme pentru a ne rezolva diferenţele de opinie. Curentul naţionalismului extrem din anii ’30 şi din perioada războiului e de domeniul istoriei şi acolo trebuie să rămână. Sutele de mii de morţi şi de o parte şi de alta vorbesc mai bine despre tragediile trecutului şi despre avertismentul să nu le repetăm greşelile. Dacă vezi lumea doar în alb şi negru, te orbeşti singur.

4. Braşov = Români, Unguri, Nemţi. Ordinea e matematică. Punctul ăsta îl adaug după ce la amicalul cu CFR Cluj, galeria „stegară” a băgat nişte cântece prin care  ungurii erau trimişi „afară din ţară”, iar cei din Ardeal erau invitaţi „să ne faceţi sex oral”. Băieţi, îmi pare rău să vă spun, dar m-aţi dezamăgit profund. Dacă auzeam scandările astea din partea unor suporteri din Vechiul Regat puneam totul pe seama ignoranţei. Dar cum voi sunteţi braşoveni, născuţi şi crescuţi aicea, cum voi cunoaşteţi istoria acestui club şi ştiţi că etnicii maghiari au avut o contribuţie importantă la scrierea ei, nu poate fi vorba decât de prostie. Mai ales când Robert Ilyeş e pe bancă, mai ales când imnul echipei noastre îl celebrează pe Csaba Gyorffy. Amândoi unguri din Ardeal. Şi nu mai înşir lista cu ceilalţi pentru că oricum vă doare-n p”/ă.