Acum 24 de ani, pe la ora asta eram lângă Modarom, scandând „Jos Ceauşescu !”. În faţa noastră, aliniamentul soldaţilor care apărau Judeţeana de Partid. La un moment dat, grupul compact al celor de la ICA Ghimbav, alungaţi cu jeturi de apă de la Universal, s-a regrupet în zona noastră. Intuind un potenţial pericol, comandantul dispozitivului militar a comandat foc de avertisment. Soldaţii s-au conformat şi au tras o rafală în aer. Toată Republicii a răsunat într-un mod pe care nu-l mai auzisem niciodată. Încă era lumină. Porumbeii au fâlfâit speriaţi de sub acoperişuri. Toată lumea a conştientizat atunci că nu e de glumă şi se poate întâmpla orice. Dar nimeni nu a făcut un pas înapoi. Aflaseră ce se întâmplase la Timişoara şi erau hotărâţi să meargă până la capăt. Nu mai era cale de întoarcere. Aveam un sentiment ciudat, când instinctul de conservare dispare şi vezi înainte doar ţelul, nu şi calea. După momentele de uluială, prima scandare care a venit de la sine a fost „Fără violenţă !”. Apoi, ambele tabere au dat dovadă de discernământ şi au încheiat un pact tacit. Au fost singurele focuri de armă trase la Braşov până la căderea dictatorului. Braşovul putea rămâne în istorie cu o „revoluţie de catifea” dacă diversiunea generată ulterior de lupta pentru putere n-ar fi făcut o sută de victime.

Revin la după-amiaza de 21 decembriei. La un sfert de oră după împuşcături ajunsesem chiar lângă soldaţi şi începusem să socializăm cu ei. Majoritatea speriaţi, transfiguraţi, unii chiar plângeau. Erau bibani, cu trei luni de armată şi acelea petrecute la munci agricole , fără să vadă arma sau poligonul de tragere. I-am liniştit, le-am dat ţigări. Nu cu ei duceam lupta.

Noaptea următoare, am transportat la spitalul CFR unul din aceşti soldaţi. Era împuşcat în stomac, mai mult mort decât viu şi m-am rugat pentru el să supravieţuiască. În întunericul nopţii mi s-a părut că semăna cu adolescentul imberb, îmbrăcat în haine kaki, lângă care stătusem în seara precedentă. Şi care peste noapte devenise un soldat adevărat.

Au urmat alte zile şi nopţi nebune în care am văzut în jurul meu că moartea nu e nicidecum ceva abstract, ca în filme. Că poate fi foarte concretă.

Certificat de revoluţionar ? N-ar fi fost corect. Onoarea se cuvine celor care şi-au dat viaţa sau sănătatea pentru cauza noastră, a tuturor. Noi, ceilalţi, am fost doar nişte trecători voluntari prin istorie.