Oficialii FC Braşov au în agendă să-i scoată pe toţi din sărite, fie ei „stegari”, „găzari” sau alte nomenclaturi care ne vizitează prea-frumosul oraş. Dacă pe fanii locali au reuşit să-i curenteze la portofel cu un preţ minim de 35 de lei la bilete, oaspeţii sunt purtaţi aiurea pe drumuri cu o alba-neagra imaginată în birourile de pe Poineleor.

Exclusivismul este ultimul lucru care ar trebui asociat cu fotbalul. Adică, „pot vedea meciul doar cei care plătesc 35 de lei pe un bilet, ceilalţi… soarta”. Loialitatea secolului XXI se măsoară în bani, nimic nou în asta, dar când un club comunică pe canalul său oficial din online (alias Facebook) că suporterii adevăraţi vor plăti acei 35 de lei, automat declari că cei care, din varii motive, nu fac asta, nu sunt suporteri adevăraţi. „Bine, bine, n-aveţi 35 de lei pentru un meci, luaţi-vă atunci abonamentul super ieftin, cu 60”. Da, super ieftin într-adevăr, în condiţiile în care pe acelaşi canal clubul anunţa alte demonstraţii de aberaţie, pentru meciurile cu Astra Giurgiu şi Dinamo Bucureşti.

În primul rând, trebuie să convenim că actualul management al FC Braşov este unul format din amatori. De fapt, nici amatori nu-i poţi numi, pentru că esenţa cuvântului amator impune a face ceva cu pasiune, în primul rând cu pasiune!, fără a invoca pretenţii materiale. Or, cravatele de la club fac exact invers: primesc salarii, dar le lipseşte pasiunea pentru a îndeplini fişa postului. Aşadar, dacă nu sunt nici amatori, i-aş numi… nimeriţi. S-au nimerit acolo şi fac şi ei ce pot. „Bine, bă, atunci de ce n-ai rămas tu la club să faci treabă?”. N-am rămas pentru că aş fi ajuns să urăsc clubul din cauza celor cu care trebuia să-mi împart 8 ore din viaţă. Dar, de bine rău, am reuşit atunci să oferim fanilor abonamente din timp, după un sistem care se putea dezvolta spre a atrage mai mulţi suporteri în ediţiile următoare. Se numeşte atenţie la detalii. A pune în vânzare abonamente la mijlocul turului înseamnă să faci lucruri ca să nu zici că nu le-ai făcut. Un fel de „na, bă, suporterilor, v-am dat abonamente, umpleţi stadionul”. În condiţiile în care nu trăim într-un oraş în care majoritatea are un salariu de minim 1500 de lei, orice ban contează, iar asta nu-l face pe unul care nu a avut de unde să dea dintr-o dată 60, 80, 100 sau 120 de lei mai puţin suporter decât cel care şi-a permis. Mai mult, tu ca pretins club profesionist de fotbal nu îţi poţi permite să decretezi cine e şi cine nu e fan adevărat.

Apoi, faptul că încerci să faci speculă prin impunerea unor preţuri prohibitive motivându-ţi măgăria prin dorinţa de a împiedică sosirea prea multor fani oaspeţi, arăţi de fapt lumii întregi cât de josnic eşti. De aceea fotbalul este sportul maselor, pentru că oricine îl poate juca (sau măcar încerca) şi oricine poate avea şansa să vadă un meci. Ploieştenii se bat la titlul, automat interesul lor de a-şi susţine echipa într-o deplasare relativ scurtă este foarte crescut. Noi am ajuns ce am ajuns, ca nivel de organizare al suporterilor, clubului, jocului din teren, din varii motive, le-am mai dezbătut aici pe blog, nu fac recapitulări. Asta nu înseamnă că trebuie să tratăm nişte adversari tradiţionali ca pe duşmani. „Să fie şi 100 de lei preţul la bilete”, citeam pe Steagu.ro, printre comentarii, „să nu mai vină ăia”. Gândim prea mult distructiv şi prea puţin constructiv. În loc să ne deranjăm pentru două minute să ne ridicăm TOŢI fularele pentru a cânta imnul la începutul meciului, îl ţinem în jurul gâtuţului şi ne minunăm ce frumos arată ăilalţi.

Eu, unul, le urez suporterilor ploieşteni care vor veni duminică la Braşov un călduros „bine aţi venit!”. Trăiţi momente frumoase şi milă mi-e de nefericiţii care-şi zic „petrolişti” şi nu ştiu să le savureze. A fi suporter este una din modalităţile prin care descoperi cât de efemere sunt succesele şi cât de mult porţi cu tine dezamăgirile. Dar, cu toate astea, stimaţi ploieşteni, chiar dacă sunteţi favoriţi în teren şi în tribune, trebuie să vă spun că nu veţi fi singuri. Ştiu prea bine că altfel se cântă într-o deplasare când şi tribuna gazdă are un repertoriu. Şi nu uitaţi o chestie: Braşovul nu înseamnă Zotta, ferească Dumnezeu de aşa ceva!, aşa că să lăsăm purtătorii de cravate în lumea lor şi noi să ne bucurăm de fotbal.