Înainte de a e ne acoperi de glorie fotbalistică (atâta cât îţi permite un loc 5) la mondialul american din 1994, cu 30 de ani mai devreme Naţionala de fotbal a României reuşea cea mai bună performanţă din istoria participărilor sale la marele rendez-vous sportiv al planetei: Jocurile Olimpice.

În 1924, la Paris, Olanda măturase cu noi gazonul. În 1952, în preliminarii de fapt, la Turku (Finlanda), ai noştri pierdeau după un eroic 1-2 în faţa Ungariei lui Puşkaş (cam ce e Barcelona şi Real Madrid azi la un loc). După cum se vede, nu eram o echipă cu tradiţie Olimpică, cum de altfel nu excelam nici în ceea ce priveşte participările la Cupa Mondială sau cea Europeană. După război, România rămăsese cu amintirile prezenţei la cele trei Cupe Mondiale interbelice, fotbalul românesc postbelic dând rateuri pe bandă în încercarea sa de a ajunge la o nouă întâlnire a celor mai buni din lume. Nu mergem în Brazilia în 1954 pentru că pierdem acasă meciul decisiv cu Cehoslovacia; patru ani mai târziu ratam calificarea pentru că nu reuşim să ţinem de 0-0 la Belgrad.

Dezastrul din toamna anului 1962, când ieşim din primul tur al Cupei Europene (Euro de mai târziu), umiliţi la Madrid de Naţionala Spaniei cu 6-0, produce o schimbare pe banca tehnică a Naţionalei noastre. Antrenorul Constantin Teaşcă, pe seama căruia era pus eşecul ruşinos de la Madrid, zice-se din cauza unui prim 11 mult prea fantezist şi neomogen, este demis, şi după un interimat de două meciuri asigurat de Gheorghe Popescu, Naţioanala României anului 1963 debutează sub conducerea lui Silviu Ploeşteanu, antrenorul care cucerise în 1961 Cupa Balcanică intercluburi cu Steagul Roşu Braşov, aducând în ţară primul trofeu internaţional.

Un „stegar” conduce Naţionala…

… spre cea mai mare performanţă din istoria participărilor sale la Jocurile Olimpice.

12 mai 1963. Patruzeci de mii de spectatori asistă în tribunele stadionului „23 august” la succesul cu 3-2 obţinut în amicalul contra Republicii Democrate Germane (Germania de Est), după ce tricolorii au revenit de la 0-2. Cornel Pavlovici reduce handicapul în minutul 49, „stegarul” Ion Haidu egalează în min. 84, iar Pârcălab, de la Dinamo, aduce victoria în penultimul minut al meciului.

Ideea de thriller va caracteriza de acum înainte meciurile Naţionalei, aflată sub conducerea marelui Ploeşteanu, care după numai încă un amical (1-1 la Chorzow, Polonia, Haidu marchează din nou), are parte deja de prima mare bătălie: meciul cu Danemarca, din deplasare, contând pentru preliminariile Jocurilor Olimpice de la Tokyo. Confruntarea urma să se dispute tur-retur, echipa învingătoare calificându-se în ultimul tur preliminar.

Ai noştri bat cu 3-2 pe „Idraetsparken”, deschizând scorul devreme, în minutul 5, prin căpitanul Gheorghe Constantin. Pe 3 noiembrie 1963, danezii, vice-campioni la ediţia precedentă a Jocurilor Olimpice, îşi respectă statutul şi ne năucesc în primele 20 de minute, conducând cu 3-0, reducând la tăcere asistenţa de 60 de mii de pe „23 august”. Numai dubla lui Emil Petru (min. 35 şi 80) face ca flacăra olimpică a României să nu se stingă prea devreme. Al treilea meci dintre cele două Naţionale a fost programat pe teren neutru, la Torino, pe 28 noiembrie. De data asta ai noştri nu se mai lasă copleşiţi de „vikingi”, conducând cu 1-0, după reuşita lui Creiniceanu, până spre final. Atunci, Kjeld Thorst, autorul primelor două goluri de la Bucureşti, egalează în minutul 87, iar meciul intră în prelungiri. Când din cele 120 de minute mai rămăseseră doar trei, Mircea Sasu, care juca în Divizia B la Minerul Baia-Mare, marchează golul victorios. „Sasu primeşte mingea de la Pârcălab, fuge pe dreapta terenului, în apropierea careului îi ies în întîmpinare stoperul şi portarul echipei daneze; Sasu, bine inspirat, aşteaptă ca cei doi adversari să se apropie mai mult, şi cînd aceştia ajung în apropierea lui, ridică mingea peste ei, trimiţînd-o cu boltă în poartă. A fost un gol de toată frumuseţea: România-Danemarca 2-1” (sursa). Because it’s thriiileeeer!

Totul pentru Tokyo

Bulgaria, ultimul obstacol în faţa trupei lui Ploeşteanu înainte de a pleca spre Asia, participase cu succes la precedentele Jocuri (învingându-ne şi pe noi şi pe sovietici în grupa preliminară), terminând neînvinsă grupa cu Iugoslavia, Turcia şi Emiratele Arabe Unite, doar golaverajul inferior iugoslavilor împiedicându-i să se califice în semifinale (numai echipele de pe primul loc se calificau în faza următoare). În 1956, bulgarii îşi adjudecaseră bronzul, fiind învinşi în semifinale, abia după prelungiri, de viitoarea campioană olimpică Uniunea Sovietică.

Am schiţat trecutul olimpic al vecinilor din sud pentru a ne face o idee legată de adversarul cu care urma să ne duelăm. Unul, la fel ca şi Danemarca, mult mai experimentat (Bulgaria participase şi la CM 1962) şi implicit favorit pentru ocuparea unui loc pe tabloul principal de la Tokyo. Doar că pe 3 mai 1964, ziua meciului tur, cei 50 de mii de spectatori prezenţi pe „23 august” au văzut o echipă Naţională a României jucând fără complexe, care reuşeşte să-şi apropie victoria prin dubla semnată de căpitanul Gh. Constantin (pen. ’50 şi ’84). Bulgarii au redus diferenţa la un singur gol prin reuşita lui Kotkov din minutul 87.

Peste 17 zile, jucătorii antrenaţi de Silviu Ploeşteanu primesc o injecţie cu tupeu după 0-0-ul reuşit în Ungaria (amical), fiind prima vizită a României peste Tisa care nu se soldează cu un eşec. Astfel, pe 31 mai, ai noştri stau mult mai bine în ghete în faţa celor 50 de mii de fani care au umplut stadionul „Vasil Levski” din Sofia, la ora jocului decisiv cu Bulgaria. După înfrângerea la limită de la Bucureşti, bulgarii erau foarte optimişti în legătură cu finalitatea manşei retur, o victorie la un gol diferenţă, care să trimită meciul în baraj, sau chiar o victorie la două goluri nefiind considerate deziderate de neîmplinit. Şi, totuşi! Silviu Ploeşteanu îi aşază perfect în teren pe Suciu, Greavu, Ion Nunweiller, Coe, Dumitru Ivan, Emerich Jenei, Koszka, Avram, Gh. Constantin, Ion Ionescu şi Creiniceanu, băieţii noştri nelăsându-le vecinilor nici un prilej de a lovi decisiv. Au făcut-o, în schimb, ei prin Constantin Koszka – autorul unicului gol al întâlnirii.

După ce cucerise Cupa Balcanică cu Steagul Roşu Braşov în 1961, Silviu Ploeşteanu se întorcea iarăşi victorios de pe acelaşi stadion „Vasil Levski”, cu o nouă performanţă unică în istoria fotbalului românesc: calificarea Naţionalei de fotbal la Jocurile Olimpice de la Tokyo.

Toamnă japoneză

Florile de cireş erau de mult amintire în Ţara Soarelui Răsare, când România debuta în turneul olimpic de fotbal. La doar o zi după festivitatea de deschidere a primelor Jocuri Olimpice organizate în Asia, România lui Silviu Ploeşteanu înfrunta la Omyia, în faţa a 13 de mii de spectatori, Naţionala Mexicului. Cu Ion Nunweiller căpitan, preluând banderola de la Gh. Constantin, România are o evoluţie entuziasmantă, reuşind prin golurile lui Creiniceanu (’20), Pârcălab (’35) şi Ionescu (’46) să obţină o victorie de debut care îi dădea mari şanse de calificare în faza următoare. Golul de onoare al aztecilor a fost semnat de Fragoso în minutul 72.

LOTUL ROMÂNIEI: Ilie Datcu (1), Stere Adamache (20), Ilie Gravu (2), Ion Nunweiller (3), Bujor Hălmăgeanu (4), Dan Coe (6), Emerich Jenei (5), Gheorghe Constantin (8), Ion Ionescu (9), Constantin Koszka (10), Sorin Avram (7), Marin Andrei (12), Mircea Petescu (13), Carol Creiniceanu (11), Dumitru Ivan (14), Nicolae Georgescu (16), Emil Dumitriu (18), Cornel Pavlovici (19), Emil Petru (15), Ion Pârcălab (17).

Est-Germanii, adversarii noştri din al doilea meci al grupei, debutaseră şi ei tot cu o victorie, una mai concludentă însă, 4-0 în faţa Iranului. Astfel, pe 13 octombrie 1964, Cornel Pavlovici, rezervă în primul meci, aduce egalarea în minutul 27, după ce est-germanii deschiseseră scorul prin Henning Frenzel în minutul 22. Acesta a fost şi scorul final al partidei, care stabilea calificarea în sferturi a ambelor echipe europene, dar şi începutul unui turneu de vis pentru Pavlovici.

Pe 15 octombrie, în ultimul meci al Grupei A, Pavlovici înscrie unicul gol al victoriei în faţa Iranului, iar România termină pe locul 2 în grupă, din cauza golaverajului +3 faţă de +5 al RDG-ului.

O dramă numită penalty

Motto: „Am câştigat sute de bătălii, dar cea mai cunoscută este cea pe care am pierdut-o.” (Napoleon Bonaparte)

În sferturile de finală ale Turneului Olimpic de fotbal, Naţionala României a întâlnit reputata Naţională a Ungariei. Numai cartea de vizită a ungurilor era un motiv suficient de a le da frisoane alor noştri: vice-campioni mondiali în 1954, la Berna, campioni olimpici în 1952, la Helsinki (când printre echipele învinse ne-am numărat şi noi), medaliaţi cu bronz la JO de la Roma, în 1960. Fără a mai pune la socoteală şi recordul nostru de-a dreptul dezastruos pe care-l aveam în confruntările cu ei, în care doar egalul din 1939 (1-1 la Bucureşti) şi cel reuşit cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice erau singurele noastre puncte pozitive.

În meciul de pe 18 octombrie, jucat la Yokohama în faţa a 13 mii de spectatori, se aflau în primul 11 maghiar şi Ferenc Bene şi Deszo Novak, autorii golurilor victorioase din finala mică a lui Euro 1964, jucată la 20 iunie, împotriva Danemarcei. Da, cu doar patru luni în urmă ungurii cuceriseră şi bronzul european, Spania, viitoarea campioană, eliminându-i în semifinale abia după prelungiri. La Yokohama însă, Tibor Csernai e cel care deschide scorul. Şi o face foarte repede, în minutul 2, pentru a atesta cumva faptul că Ungaria este favorita certă a acestui meci şi chiar a Turneului Olimpic. Dar fotbaliştii antrenaţi de Silviu Ploeşteanu îşi revin şi încep să pună şi ei probleme Naţionalei maghiare, care se arăta din ce în ce mai incomodată de acţiunile ofensive ale fotbaliştilor români. Punctul critic este atins în minutul 85, când ai noştri au ocazia să egaleze dintr-o lovitură de la 11 metri. Carol Creiniceanu doreşte să execute el penalty-ul, dar Gh. Constantin, cel mai experimentat jucător al nostru (32 de ani) şi specialistul acestor lovituri, îi ia mingea pentru a bate el. „Măi băiete, eu bat 11 metri de 10 ani aici”, i-a spus „Profesorul” (porecla sa), care a completat: „Nu puteam să-l las pe Creiniceanu. Dacă rata, toată lumea ar fi spus că am fost un laş, că mi-a fost frică să trag eu”. „M-am făcut că trag în stânga şi am tras încet, la colţul opus. Portarul maghiar a scos cu vârful degetelor”, rememora peste ani Gh. Constantin momentul decisiv al meciului cu Ungaria. Stupefacţie! Peste doar trei minute, maghiarii beneficiază şi ei de un penalty, iar acelaşi Tibor Csernai marchează, arătându-se mai exact decât adversarul său român, şi asigurând calificarea Ungariei în semifinalele Turneului Olimpic.

Ungaria avea să meargă până la capăt, câştigând medalia de aur, după 2-1 în finala cu Cehoslovacia, în timp ce România urma să ia parte la un turneu al învinselor, de consolare, alături de Japonia, Ghana şi Iugoslavia. În timp ce la Tokyo, pe 20 octombrie, aveau loc semifinalele dintre Ungaria-Emiratele Arabe Unite şi Germania de Est-Cehoslovacia, la Osaka şi Kyoto perdantele din sferturi îşi disputau meciurile pentru clasamentul final. Ţara gazdă suferă cumplita răzbunare a iugoslavilor, care pentru prima dată din 1948 încoace se vedeau lipsiţi de medalie. A fost 6-1 pentru Iugoslavia la Osaka. La Kyoto, România a înfruntat exotica Naţională a Ghanei, care remizase în faza grupelor, 1-1, cu Argentina, şi învinsese Japonia cu 3-2. Deşi în sferturi ei au deschis scorul în meciul cu Emiratele Arabe (min’ 37), s-au văzut în final nimiciţi cu 5-1.

Cornel Pavlovici realizează repede dubla (‘ 12 şi ’19), ghanezii reduc prin Aggrey Finn în min. 25, scorul pauzei fiind setat de Carol Creiniceanu (’41) şi din nou Aggrey Finn (’44). La reluare, Pavlovici face hat-trick-ul, în min. 74, stabilind scorul final – 4-2. Astfel, în meciul pentru locurile 5-6 al Turneului Olimpic de fotbal, România urma să întâlnească Iugoslavia.

După cum poate aţi remarcat până acum, pe întregul parcurs al ţării noastre la aceste Jocuri Olimpice, începând încă din preliminarii, am întâlnit aproape numai adversari trecuţi prin multe bătălii la nivel înalte, cu o bogată experienţă şi, în general, cu un fotbal, cel puţin pe hârtie, superior nouă. Au fost Danemarca şi Bulgaria, apoi excelenta echipă a Germaniei de Est (care avea să cucerească bronzul acestei ediţii) şi, nu în cele din urmă, Ungaria cea care nu mai are nevoie de vreo prezentare. Acum, din nou, România are în faţă un adversar, Iugoslavia, care de la reluarea Jocurilor Olimpice după al Doilea Război Mondial, în 1948 (Londra) a fost nelipsit de pe podiumul de premiere. A fost argint pentru iugoslavi în 1948, 1952 şi 1956 (!!!) şi, în sfârşit, aurul mult visat în 1960, la Roma. RDG-ul le barase în 1964 drumul spre medalii prin golul din primul minut al lui Frenzel, aşa că vecinii voiau ca măcar în acest turneu de consolare să-şi confirme supremaţia.

Poate cel mai mare merit al lui Silviu Ploeşteanu de la preluarea Naţionalei a fost că a reuşit să creeze o echipă omogenă, capabilă să lupte fără complexe în faţa echipelor mult mai bine cotate ale continentului la acea vreme. Nu doar egalul din Ungaria, ci şi victoria cu 4-1 în faţa Cehoslovaciei (aprilie 1964) veneau ca o „schimbare la faţă” a Naţionalei României, care se conformase ca de câţiva ani să ducă o existenţă modestă. În plus, trebuie avute în vedere şi cele două succese amicale repurtate în faţa Iugoslaviei sub mandatul lui Silviu Ploeşteanu, înainte de meciul de la JO: 2-1 la Bucureşti (octombrie 1963) şi 2-1 la Belgrad (iunie 1964), în ambele meciuri ai noştri revenind după ce au fost conduşi, care le dădea jucătorilor noştri un grad în plus de optimism înainte de meciul din 22 octombrie 1964. La Osaka, în faţa a 10 mii de spectatori, România evoluează cu o dezinvoltură fantastică, reuşind după pauză să obţină o victorie categorică în faţa Iugoslaviei cea mereu abonată la medalii. A fost 3-0 pentru noi, Cornel Pavlovici (’50), Ion Pârcălab (’52) şi Gheorghe Constantin (’78) fiind semnatarii golurilor unui succes echivalent cu cea mai bună performanţă din istoria participării Naţionalei de fotbal la Jocurile Olimpice: locul 5.

Dacă un penalty ratat ne-a stăvilit în 1964 aspiraţiile la un loc pe podium, 30 de ani mai târziu, în Statele Unite, dar la Cupa Mondială, tot penalty-urile, dar de această dată două ratate, ne-au lăsat să ne întrebăm ce-ar fi fost dacă?

Curiozităţi

Cornel Pavlovici, care a început turneul rezervă, l-a terminat ca golgeter al Naţionalei, reuşind 6 goluri, ocupând locul al doilea în clasamentul golgeterilor, după ungurul Ferenc Bene – 12 goluri. Pentru performanţa sa, Pavlovici a primit un… stilou de aur.

Gheorghe Constantin a fost căpitanul obişnuit la începutul mandatului lui Silviu Ploeşteanu şi în meciurile preliminare ale Jocurilor Olimpice, însă la Tokyo banderola de căpitan a fost purtată în toate cele 6 meciuri de Ion Nunweiller.

Cornel Pavlovici şi Ion Pârcălab au marcat atât la meciul de debut al lui Silviu Ploeşteanu (în meciul cu RDg din mai 1963), cât şi la ultimul său meci, cel cu Iugoslavia.

Gheorghe Constantin a marcat primul gol (min. 5, la Copenhaga) şi ultimul gol (min. 78, la Osaka) din întreaga campanie pentru Jocurile Olimpice.

Meciul cu Iugoslavia de la Jocurile Olimpice a fost ultimul pe banca României pentru Silviu Ploeşteanu, acesta întorcându-se apoi la conducerea echipei Steagul Roşu Braşov, pe care o lăsase sub grija secundului Nicolae Proca cât timp el a fost plecat în Asia.

Şi pentru posteritate, menţionez şi recordul Naţionalei sub conducerea lui Silviu Ploeşteanu:

Perioada: 12 mai 1963 – 22 octombrie 1964

18 meciuri, 12 victorii, 4 egaluri, 2 înfrângeri, 34 goluri marcate şi 19 goluri primite.

Până să se califice la Cupa Mondială din Mexic (1970), Naţionala avea să rateze „cu succes” Mondialul englez din 1966 şi calificarea pentru Euro ’68. Silviu Ploeşteanu, revenit la Braşov, la echipa fără de care nu putea sta, a dus pe Steagu’ în pragul afirmării europene, ratat cu foarte mare dramatism, apoi şi-a găsit sfârşitul, de inimă rea, din cauza unor conducători zeloşi, care-i atribuiseră lui întreaga vină pentru retrogradarea din 1968.

Profil Silviu Ploeşteanu

n. 28 ianuarie 1913, comuna Mofleni, jud. Dolj – d. 13 aprilie 1969, Braşov (infarct miocardic)

Citat celebru: „Mie să mi se spună domn, nu tovarăş. Eu m-am născut un domn şi aşa voi rămâne mereu.”

Post: atacant

A jucat pentru: UD Reşiţa (1930-1932) U. Cluj (1932-1937), Venus Bucureşti (1937-1946) şi UA Braşov (1948)

A câştigat: un titlu cu UD Reşiţa (1931), două titluri cu Venus (1939 şi 1940)

La Naţională: a jucat 11 meciuri şi a înscris un gol

A antrenat: Steagul Roşu Braşov (iunie 1948-1968) şi Tractorul Braşov (1968-1969)

A câştigat: Cupa Balcanică Intercluburi cu Steagul Roşu (1961)

---