Steagu’ 1-1 Precizia | Toamna „stegarilor”

Costică a coborât agale pe Lungă cu Steagul fluturându-i peste umărul stâng şi privirea ţintă spre stadion. Bat pariu că-l vedea direct prin betonul blocurile de zece etaje ca un cyborg programat să iubească Steagu’ fără condiţii. Cyborgii coborâţi din Făgăraş luau micul dejun la fast food-ul de lângă peroane, ceilalţi ciocneau sticle pe terasă La Ţiganu’. Mai era cam cam o oră şi jumătate până la meci.

CU O ORĂ ŞI JUMĂTATE MAI DEVREME…

Printre fâşiile de nori şi ceaţă se distingeau în urma mea păşunile înzăpezite de pe Piatra Mare. Rezistenţa din Munţi… mereu am perceput asta nu doar ca fiind un omagiu pasiv faţă de cei care şi-au dedicat viaţa luptând pe crestele României pentru speranţă şi pentru onoare, ci ca pe un cod etic ce trebuie urmat şi-n zi de meci, şi zi de zi.

Pe uşa din faţa mea alţi munţi la fel de impunători, cu sloganul amintit mai devreme inscipţionat sub ei şi cu tricolorul pe fundal. Pe adevăratul fundal, parcările aglomerate ale hypermarket-urilor şi apoi blocurile multicolore cu termopane şi copacii desfrunziţi şi o femeie alergând după şaptişpe.

Un 51 îşi leagănă fanionul cu FC Braşov în staţia de la Sanitas. Parfumul i s-a dus de mult, dar simbolul e tot acolo – un scut galben pe care sunt inscripţionate echipa (Fotbal Club), oraşul (Braşov), patria (România). Noi îi zicem Steagu’. Aşa i-au zis băieţii în primii anii de după război, aşa i-au zis şi când în acte scria FCM, şi după loviluţie, când s-a profesionalizat şi a rămas doar FC. Unii se prefac acum că Steagu’ nu mai e şi îi dojenesc pe cei care zic AS „SR”-ului Steagu’. Simpliotismul lor arată că se simt doar speriaţi şi ameninţaţi de ceea ce nu cunosc. Când nu ţi-ai plătit biletul ca să vezi cum iei bătaie acasă de la Clinceni, când n-ai împărţit un senviş sau o apă pe un tren de noapte cu cineva despre care ştii doar cum îl cheamă şi că ţine cu Steagu’, când n-ai cântat serenade de iubire până ai răguşit la 0-4 sau 0-5 pentru adversar, e normal să nu cunoşti focul din spiritul tribunei.

A venit douăşdoiul…

LA STADION

Soarele dă coate norilor de peste oraş şi-mi văd umbra lenevind peste treptele care duc spre ultimul rând al tribunei, unde sunt staţiile de sunet şi transmisie şi tot. Poli şi trupa lui şterg fotoliile de praf şi glumesc, în timp ce din vagonul galben se tot aude un ciripit cu ecou. O vrabie a reuşit să intre, ‘Mniezău ştie cum, şi acum priveşte confuză noua lume şi încearcă să găsească o cale de ieşire, zburându-mi de vreo câteva ori peste cap. Îi deschid larg ferestrele postului de transmisie TV, dar ea se ascunde printre grinzile de fier, reuşind să găsească o evadare in extremis printr-o crăpătură.

Dacă tot am deschis ferestrele astea mari, hai să şi filmez de aici astăzi.

MECIUL

Presa s-a arătat cam dezamăgită de asistenţa de vreo o mie şi un pic de spectatori. Au fost exact cam câţi oameni mă aşteptam să fie în perioada asta. Oraşul ăsta a trecut prin multe dezamăgiri, sociale, economice, sportive, iar oamenii, spre cinstea lor, sunt sceptici când vine vorba de orice le cere investiţie totală. Ăsta e un semn că nu se mai pot face combinaţii pe seama celor cărora le pasă şi că încet-încet doar adevăraţii rămân în picioare. Dar durează. Chestia e că a te bagă cu tot sufletul în ceva nu o faci pocnind din degete. Înseamnă să-ţi iei un angajament de durată, să fii conştient că lucrurile s-ar putea să meargă rău şi să accepţi în avans negrul pe care un astfel de deznodământ l-ar picura în fiinţa ta.

Îmi pare rău dacă te deprim sau ceva, dar după toate câte au fost, gândul eşecului mă motivează mai mult decât fantezia ridicării unei cupe deasupra capului în următorii nu ştiu câţi ani. Pentru că a eşua înseamnă a înceta să mai fim. A înceta să mai fim înseamnă că fanteziile rămân fix asta. Din 14 iulie şi până în prezent, cea mai mare fantezie a mea a fost următorul meci. Dar, să vorbim acum despre ultimul meci, despre derby-ului judeţului, despre cum, în opinia mea, timiditatea ne-a reţinut de la o victorie concludentă, despre cum o mie şi ceva de oameni încă mai cred în Steagu’ şi în Braşov.

Ca-n zilele bune, ecoul T2-ului a răzbătut mult dincolo de linii şi-n sus pe Mihai Viteazul. „Stegarii” lui Lucian Petre, după o perioadă de tatonare, au început să lege tot mai fluid jocul şi din asta să rezulte ocazii la poarta oaspeţilor. Popa s-a încurcat în atomi cu un fundaş advers şi nimeni n-ar fi putut obiecta asupra penalty-ului dacă se dădea.

Săcelenii s-au remarcat doar printr-o ocazie pe finalul primei reprize, repriza a doua desfăşurându-se după acelaşi scenariu: linii armonioase galben-negre şi câte o brutală linie roş-neagră frângând desenul. Nervosul Coman, servit cu prea puţin mingi de-a lungul meciului, a fost cel care l-a scos din offside pe nou-intratul Bodean.

CU O ORĂ ŞI JUMĂTATE ÎNAINTE DE MECI

După ce vrabia şi-a regăsit drumul spre cerul împânzit de ulii, am zis să cobor pe teren ca să dăm norocul de dimineaţă cu băjeţii noştri. „Îmi strigi azi numele dacă marchez?”, m-a întrebat Bodean. „Ai vrea tu”. „Cum adică, păi tu n-ai vrea?”, râdea şi i-am spus ca el să-şi facă treaba şi promit că o să sparg boxele dacă situaţia o va cere. „De acord?”. Am bătut palma şi ne-am reluat fiecare de d-ale noastre.

ÎNAPOI LA MECI

La bariera dintre minutele 69 şi 70, „stegarii” au profitat din plin de superioritatea numerică temporară (un săcelean era ieşit pe margine primind îngrijiri medicale) şi au deschis scorul. Coco şi Vîrlă s-au poziţionat bine pentru a recupera mingea, iar primul, după o serie de driblinguri, l-a găsit pe Damian la douăj de metri, o pasă peste apărare rossonerilor, un Bodean excelent plasat şi o finalizare perfectă, pe jos şi la colţ, au adus bucuria în tribună.

Peste puţin timp, Vîrlă a ratat 2-0-ul care ar fi încheiat orice socoteală, lăsându-le săcelenilor oportunitatea de a exploda de fericire peste doişpe minute, când Bleambu a reluat din apropiere peste Mutu în tavanul porţii. Ziceam despre meciul din Cupă că dacă era un 1-1 realizat în campionat m-ar fi încântat. Acest 1-1, în schimb, m-a ofticat. Termină, nu-mi spune că trebuie să fiu mulţumit cu egalul doar pentru că latul instinctiv pus de Coman a deviat mingea în bara noastră şi puteam pierde meciul O mai mare atenţie la finalizare ne-ar fi scutat de orice „lasă că e bine şi-aşa”.

Coco, deşi din nesincronizarea sa cu Poenaru a rezultat golul egalizator, mi s-a părut cel mai bun „stegar”, pasele şi driblingurile la mijloc fiind permanent spre poarta adversă şi în beneficiul galben-negrilor.

FINAL DE TUR

Știu că unii spun că suntem pe un loc nesperat, că totul este surprinzător și alea-alea. Nu e nimic suprinzător în toată treaba asta și suntem acolo unde ne-am propus din prima zi. „Din 1936 obligați să ținem Steagu’ sus” se citea pe bannerul înconjurat de lumină afișat de suporterii de la T2 și asta am făcut în tot acest tur, asta vom face în continuare, câte un meci pe rând până când vom ajunge să zburăm printre ulii și să ne hlizim la ei că, iată, se poate și altfel.

Un gând despre “Steagu’ 1-1 Precizia | Toamna „stegarilor”

  1. Pingback: Statisticile turului | La Stegaru'

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s