Adesea rememorez chestii pe care le-am gândit sau pe care le-am spus şi mă întreb un singur lucru: „cât de idiot ai putut să fii?”

Uneori nici nu durează mult până îmi pun întrebarea. E suficient să cobor la vestiar sau pe teren şi să vă văd tricourile îmbibate cu transpiraţie, să vă aud vocea care se chinuie să emane cuvinte coerente, să văd loviturile, vânătăiile juliturile, urmele de crampoane, zgârieturile, uneori chiar şi sângele de pe frunte, obraji, tibii, coapse, coaste sau glezne.

Cel mai rău e când văd deznădejdea din privirea voastră, când mă priviţi cu jenă şi-mi spuneţi că vă pare rău. Fruntea sus, mie îmi pare rău pentru că înainte de momentul întâlnirii am zis că nu puneţi suflet, că nu aveţi atitudine, că sunteţi dezinteresaţi.

Şi-mi vine să vă strâng în braţe până când toată durerea, fizică şi sufletească, o să vă doară măcar mai puţin, să vă spun că totul o să fie ok, că vin zile bune.

Obişnuiesc să spun adesea că Steagu’ e un club constituit din miracole. Cei care sunteţi nou-veniţi în club trebuie să ştiţi că printre voi, chiar în momentul ăsta, se află câţiva oameni fără de care ziua de azi nu ar fi existat, iar voi nu aţi fi jucat pentru echipa Braşovului. Găsiţi în faptele lor motivaţia de a deveni şi voi astfel de oameni, care crează speranţa unei noi zile.

Azi nu voi putea fi alături de voi din motive personale. Dacă aş fi fost, v-aş fi spus înainte de meci să vă distraţi de o zi pe terenul de fotbal împreună cu prietenii voştri cu care împărţiţi aceleaşi culori. Ăsta în sine e un miracol într-un fotbal care pe zi ce trece pare că-şi pierde tot mai mult sufletul.