Fotbaliştii români în cele două războaie mondiale, ep. 2: Aviatorii din WW2 [actualizare ianuarie 2024]

Jocul pentru gentlemeni practic de huligani nu era un secret pentru cavalerii cerului din al Doilea Război Mondial. Un dribling artistic, o deposedare perfect sincronizată sau un gol superb puteau substitui între misiuni adrenalina dată de mașinile lor zburătoare.

Eliberarea Basarabiei de sub ocupaţie sovietică pe 26 iulie 1941 a însemnat şi reluarea competiţiilor fotbalistice pe teritoriul întregii țări. Finala ediţiei 1940-1941 a Cupei României a fost cel mai important eveniment sportiv oficial de la intrarea țării în război, în deschidere înfruntându-se echipa Aviaţiei Române şi cea a Aviaţiei Germane.

7 septembrie 1941: Aviaţia Română învinge cu 4-3 Aviaţia Germană pe stadionul ANEF (viitor Republicii, după război). Românii sunt cei în tricouri cu mâneci de culoare închisă. *FOTO: revista Realitatea Ilustrată, 11 septembrie 1941, nr. 763, Anul XV,* *via*

Ambele echipe au jucat şi au depus eforturi pentru victorie şi din această ciocnire a eşit o partidă plăcută.”
Universul Sport, nr. 214 / 9 septembrie 1941

Fotbaliştii Aviaţiei Române, selecţionaţi dintre absolvenţii promoţiei 1941 şi elevi ai şcolilor de aviaţie, s-au dovedit a fi „o echipă mai omogenă şi mai tehnică”, astfel că „au dispus de camarazii germani cu 4:3”. (idem)

Între remarcaţii cronicarului s-a regăsit proaspătul absolvent Mihail Lucaci – viitor pilot de vânătoare în război – iar al treilea gol românesc a fost marcat de către Dan Stoian, colegul său de la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie, cel care între 1943 şi 1945 va zbura 147 de misiuni ca locotenent aviator în Grupul 5 Bombardament.

La ora meciului, ambii tocmai terminaseră cursurile Centrului de Perfecţionare al Pilotajului de la Ghimbav.

Mihail Lucaci la manşa unuia dintre avioanele de antrenament Nardi, care a fost botezat „Hai Lola” în onoarea şefei de la popota Centrului de Perfecţionare. A luat parte la câteva sute de misiuni în război, fiind printre ultimii zburători care s-au întors acasă. *sursa: Romanian Aeronautics in the Second World War, Cristian Crăciunoiu, Jean Luis Roba, p. 192*

Prezența lui Stoian în echipa românească surprinde cumva. Într-un interviu acordat în iunie 2002 afirma despre el că „rareori jucam fotbal. Preferam să construiesc aeromodele, dintre care unele puteau chiar să zboare. ” (sursa)

Probabil s-a gândit că un meci va mai atenua decepţia încadrării la Ghimbav ca pilot de bombardament, în loc de vânător.

Dar când a sosit vremea datoriei, preferințele au devenit irelevante.

Eram ofiţeri de carieră, eram patrioţi români până-n măduva oaselor, eram acolo să luptăm şi să ne jertfim pentru patrie.”
Dan Stoian în memoriile sale, sursa

Le-a dat gol aviatorilor germani şi a zburat 147 de misiuni în război, obţinând numeroase decoraţii româneşti şi germane. Când s-a întors acasă a fost dat afară din aviaţie şi persecutat de noua ordine sovietică datorită atitudinii sale făţişe împotriva comunismului, dar şi pentru că luptase pe Frontul de Est – un scenariu familiar multor soldaţi români. A murit pe 24 august 2016, la vârsta de 97 de ani. *sursa foto*

Dintre toţi aviatorii, bombardierii par să fi avut cea mai mare afinitate pentru jocul de fotbal.

Deh, sport de echipă.

Fotbaliștii din Grupul 5 Bombardament

Avion de bombardament Heinkel 111 al Forțelor Aeriene Regale pregătit să decoleze în misiune. *sursa foto*

La ora 3:30 în dimineața zilei de 22 iunie 1941, bombardierii Grupului 5, din cadrul Flotilei 1 Bombardament Braşov, au fost primii care au trecut Prutul, având drept ținte aerodromurile din sudul Chișinăului și triajul gării.

Câțiva ani și câteva sute de misiuni mai târziu îi găsim tot în linia întâi a Frontului de Est, dar și vedete în numărul 53/54 al revistei Aripi Românești din 25 decembrie 1943.

Băieții din Grupul 5 Bombardament erau, fără îndoială, cei mai fotbalişti dintre aviatori.

Gică blondul, Ieşeanul cu cel mai pur accent moldovenesc, Stafel-Capeten-ul acestei escadrile ce a refuzat concediul pentru a fi printre băieţii Grupului. Este un isvor nesecat de glume şi un animator pasionat al matchurilor de foot-ball dintre „Maturi” şi „Junime.”
Dem. Ben. Cârâc despre cpt. av. Gheorghe Stroici

Gheorghe Stroici adunase în trei ani de front 130 de misiuni, fiind doborât pe 26 iulie 1944, în timpul unui zbor test, de patru avioane americane de vânătoare P-38 Lightning care au atacat aerodromul Umbrăreşti din judeţul Galaţi. Fiind un zbor test, mitralierele de pe aeronavă nu erau încărcate cu muniţie, aşa că echipajul nu s-a putut apăra în vreun fel. Avionul s-a prăbuşit sub ochii tatălui lui Gheorghe Stroici, care îşi vizita fiul în acea zi. (sursa)

Gheorghe Stroici (primul din dreapta) la manşa avionului, alături de copilot și navigator. Căpitanul Stroici era cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decorație militară românească. *sursa: Revista Aripi Româneşti, nr. 48 din septembrie 1943*

Sub „managementul” lui Gheorghe Stroici, echipa de fotbal a Grupului 5 Bombardament a susținut 28 de meciuri de la sosirea pe front. A pierdut numai trei dintre acestea, „și asta fiindcă erau unii băieți în concediu” (Gazeta Sporturilor, 12 noiembrie 1943), unul s-a terminat la egalitate, iar celelalte 24 au fost victorioase. Golaverajul după o astfel de serie nu putea fi altfel decât impresionant: 140 de goluri marcate pentru cele 31 primite!

Cea mai concludentă victorie, 13-0, a venit împotriva unei escadrile germane de vânătoare de noapte. Alte victorii la scor au fost reușite „în dauna unei formații de transmisiuni și a unei baze de alimentare” (ibidem), cu 10-0 și respectiv 7-0.

Jean zis „Operaţie” fiindcă-i şeful Biroului de Operaţii (…), nu se poate să fie conceput altfel decât cu un vraf de dosare la subţioară. Este omul care doarme cel mai puţin, fiind veşnic sculat pentru ordinele de misiune. (…) Se pasionează după foot-ball şi volley atât cu privitul cât şi cu jucatul. Preferă când e cazul, ca mingea să fie de cel puţin 50 de ori mai mare decât este, ca să fie sigur că o nimereşte.”
Dem. Ben. Cârâc despre lt. av. Jean Rădulescu

Jean Rădulescu va deveni în martie 1944 şi el unul dintre cei mai distinşi aviatori ai grupului, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a.

desene realizate de Vasile Scripcaru

Contele de Monte Cristo, „Şucăritul” sau Adjutantul cu vocabularul lui bogat în radicale şi expresii neîntâlnite încă, face deliciul Grupului când e vorba de şuete. (…) Nu poate concepe foot-ball-ul făcut decât în ţinuta de gală şi este singurul care nu are superstiţii şi îi place foarte mult să s’alinte.
Dem. Ben. Cârâc despre slt. av. Vasile Taraze

Florică Oboreanu, artileristul care astăzi are 100 de misiuni de bombardament ca observator, duce lupta pentru prestigiul Grupului atât în aer cât şi pe terenul de foot-ball, fiind vedeta echipei.
Dem. Ben. Cârâc despre slt. av. Florescu

Sublocotenentul Florescu era nu doar vedeta echipei ci și căpitanul ei.

Într-una din cele mai recente ieșiri fotbalistice, jucătorii Grupului 5 Bombardament au dat piept cu echipa unei unități germane de artilerie anti-aeriană (Gazeta Sporturilor, 12 noiembrie 1943).

Asistența, urcată pe bucătării de campanie, bănci, movile, bordee și amplasament de tunuri, formând o galerie disciplinată care încuraja orice fază spectaculoasă, a rămas deplin satisfăcută aliurei jocului prestat de ambele echipe.”
ibidem

Terenul „de un verde plăcut și cu linii albe” (ibidem), încadrat de tunurile anti-aeriene ale camarazilor germani, avea la ambele capete porție acoperite cu plase de camuflaj. „Greu de găsit, dar mai ales greu de nimerit”, a glumit sublocotenentul Florescu. Cu toate astea, echipa Grupului 5 Bombardament a reușit să găsească de trei ori poarta adversă, obținând o spectaculoasă victorie cu 3-2.

Iată XI-le: sergent Simionescu (poreclit Pantera Neagră) – „tancurile echipei” sergentul Imbăruș și căpitanul Tott, bucătarul grupului – „halfia ca un baraj de a.c.a.” compusă din sergentul Lucaci, fruntașul Deneș și sergentul Bureș – și linia de atac responsabilă cu majoritatea golurilor: caporal Bora, sublocotenent Florescu, caporal Dragomirescu, sergent Blăjan și caporal Giogian.

Pauză de respiraţie

La Uzinele Aeronautice Române din Braşov (redenumite Tractorul după război) a fost proiectat şi construit cel mai faimos avion din istoria României – vânătorul IAR-80, cu derivaţiile sale – muncitorii de aici ocupându-se totodată şi de mentenanţa celorlalte avioane aflate în serviciul Forţelor Aeriene Regale.

După o săptămână lungă în halele uzinelor, un meci de fotbal cu colegii de secţie era cel mai potrivit lucru.

1942: Meciurile se jucau pe terenul amenajat în apropierea uzinelor, familiar braşovenilor de azi ca stadionul „Tractorul”. În dreapta se observă ultimele etaje ale turnului complexului administrativ, iar în stânga cupola hangarului. Cele două echipe sunt compuse din personalul IAR. *FOTO: proiectul Oraşul Memorabil*

Avioanele de vânătoare IAR-80 şi IAR-81 construite la Braşov vor câştiga o binemeritată reputaţie pe Frontul de Est.

Deşi rămase în urmă din punct de vedere tehnic odată cu trecerea anilor, ele vor înfrunta cu demnitate şi aviaţia americană, iar mai apoi pe cea germană.

Unu contra unu

„GOOOOOOOOL…. adică URAAAAA!”. Un avion Messerschmitt Bf 109 se întoarce din misiune şi îi salută pe cei de la sol înclinându-şi aripile, semn că reuşise cel puţin o victorie aeriană. *sursa foto: virtualarad.net*

Piloţii de vânătoare aveau şi ei pasionaţii lor de football.

Dacă braşoveanul Ion Milu, as cu 40 de victorii aeriene ca pilot de Messerschmitt 109, este cel mai prolific şi decorat vânător legat de frumosul joc…

Energic şi sprinten, gata să ia parte cu acelaş entuziasm la un joc de volley sau de football, tot aşa cum se svârle în luptă unde este roiul mai mare de avioane inamice, (…).
Ion Băleanu în revista Aripi Româneşti, Anul III, Nr. 49, Octombrie 1943

… săceleanul Gheorghe Ţuţuianu a fost, fără îndoială, cel mai intens practicant.

După o carieră interbelică împărţită între ACFR Braşov şi Isvorul Satulung, Ţuţuianu a sărit spre finalul verii lui 1941 din ghetele de fotbalist la manşa avionului de vânătoare IAR-80.

Nu era vreun novice în ale aviației. În 1938 devenise unul din campionii școlilor de aviație, iar în vara anului 1939 a cucerit de două ori bronzul Categoriei B în etapele Campionatului Național de Acrobație Aeriană de la Băneasa și Constanța.

Săceleanul Gheorghe Ţuţuianu, văzut de caricaturistul Gion, în nr-ul 63/64 din mai 1944 al revistei Aripi Româneşti

stânga: Săceleanul Gheorghe Ţuţuianu în nr-ul 63/64 din mai 1944 al revistei Aripi Româneşti
dreapta: Braşoveanul Ion Milu într-o ţinută de cowboy după primele sale victorii aeriene contra US Air Force în vara anului 1944, care i-au propulsat totalul la 36 de doborâri. (Aripi Românești nr. 68, iulie 1944)

Ţuţuianu G., cu driblingul de care uneori prea abuzează, puterea de pătrundere şi şuturile bombe a realizat cele mai multe goluri.”
revista Plaiuri Săcelene, nr. 10-11-12, octombrie-noiembrie-decembrie 1935

Fostul golgeter al Isvorului Satulung în ediţia 1935-1936 a Campionatului Districtual Braşov şi-a manifestat instinctul letal și în luptele din 1941 de pe cerul Odessei, doborând ca pilot al Grupului 8 Vânătoare cinci avioane sovietice şi dobândind astfel statutul de as.

Primele victorii au venit pe 14 august 1941, când a doborât două avioane sovietice I-16 în cursul unei misiuni de protecție a bombardierelor românești. O dublă la debut!

(…) m-am întors și în picaj am vizat primul avion care începuse să tragă în bombardiere și pentru că erau eșalonați în fir indian aproape unul de altul, am ținut rafala încât toate au trecut prin ea”.
cartea Vânătorul IAR-80. Istoria unui eroi necunoscut, Dan Antoniu şi George Cicoş, p. 77

Pe 12 septembrie a scos din luptă un avion Yak-1, una din „jucăriile” mai moderne ale sovieticilor, iar pe 30 septembrie a devenit as, după o bătălie inegală între șapte avioane IAR-80 și douăsprezce I-16.

Gheorghe Țuțuianu s-a clasat în 1941 pe locul trei în clasamentul așilor de IAR-80, iar în noiembrie acelaşi an a fost decorat cu Ordinul Virtutea Aeronautică, clasa Crucea de Aur.

Gheorghe Ţuţuianu – al 3-lea de la stânga la dreapta – la braţ cu camarazi din Grupul 8 Vânătoare, la Stalingrad, cândva prin 1942. Într-unul din concediile în ţară, Gh. Ţuţuianu a găsit timpul să-şi viziteze foştii coechipieri de la Isvorul Satulung, şi a făcut-o cu stil: „La unul dintre meciuri lovitura de începere a fost dată din avionul lui Gheorghe Ţuţuianu care, după câteva rotiri deasupra terenului, a aruncat mingea la centrul terenului în aplauzele jucătorilor şi spectatorilor” *(conform lui Gică Jinga, jucător la Isvorul între 1942-1952, pentru revista Plaiuri Săcelene, nr. 77/2013, p. 18)*

Revenit pe front sub emblema Grupului 6 Vânătoare, Gheorghe Țuțuianu și-a îmbunătățit palmaresul în colosala bătălie aeriană din 10 iunie 1944, doborând la manşa unui IAR-81 două avioane americane P-38 Lightning.

În această bătălie aeriană, Kikiriky (porecla sa în cadrul grupului) a fost la rândul său rănit şi se pare că nu a mai luat parte la alte misiuni până la finalul războiului.

Gheorghe Ţuţuianu (sus, primul de la stânga la dreapta) pozând alături de camarazii săi din Grupul 6 Vânătoare în faţa unui avion IAR-81. Însărcinaţi să apere Capitala de raidurile americane, eroismul şi isprăvile i-au transformat pe aceşti băieţi în superstaruri, fiind aclamaţi pretutindeni. Imaginează-ţi că erai la întâlnire cu o fată şi unul din ei intra în restaurant. Nu mai erai la întâlnire. *sursa foto: revista Aripi Româneşti nr. 63-64 din mai 1944,* *via*

Ţuţuianu mai suferise un close call cu americanii în aprilie, când a fost obligat să recurgă la o aterizare forţată după ce rămăsese fără combustibil. Alţi camarazi de-ai săi au avut parte de un final mai tragic.

Când era puștan, Victor Arapi întorcea toate privirile pe terenul de fotbal, fiind unul dintre cei mai talentaţi fotbalişti de la juniorii Unirii Tricolor Bucureşti. Dar a fost obligat de părinţi să abandoneze fotbalul de performanţă şi să se concentreze pe studii, fiind mutat din Capitală la liceul din Buftea.

Devenit peste ani pilot de vânătoare în Grupul 6, sublocotenentul aviator Victor Arapi – „Vucă” pentru camarazi – a fost ucis în luptă pe 21 aprilie 1944, împreună cu alţi trei coechipieri, de avioanele P-51 Mustang ale US Air Force, care escortau în premieră bombardierele americane deasupra României. Vizibilitatea slabă cauzată de multiplele straturi de nori, coordonarea radio ineficientă de la sol, lipsa de experiență și performanțele inferioare ale avionului IAR-81 la mare altitudine, în comparație cu Mustangul, au constituit bazele uneia dintre cele mai negre zile din istoria aviaţiei româneşti. Alţi patru vânători din Grupul 6 au fost răniţi. (Misiuni de Sacrificiu, Alexandru Armă şi Sorin Turturică, p.90)

Cele şapte bombardiere americane revendicate de vânătorii grupului au pălit în comparaţie cu pierderile grele suferite în acea zi.

Aviator român „la o pase” pe un aerodrom de pe front. Vreau să cred că între misiuni şi Victor Arapi a mai apucat să joace un fotbal cu băieţii. *FOTO: colecţia Dénes Bernád*

Fluier final

După 23 august 1944 războiul s-a mutat tot mai spre Vest şi s-a încheiat oficial pe 9 mai 1945, odată cu capitularea Germaniei Naziste.

Unităţi ale Armatei Române au mai rămas pe front o vreme, iar pe 9 iunie 1945, aviatorii români au jucat un meci de fotbal cu cei sovietici în orăşelul slovac Piešťany. Startul jocului s-a dat prin lansarea unei mingi dintr-un avion românesc de recunoaştere Fieseler Storch 156. Din păcate nu cunosc detalii despre partidă – probabil primul meci internaţional de fotbal jucat de o echipă românească după război – şi nici despre pilotul avionului Fieseler Storch 156.

9 iunie 1945, Piešťany, Cehoslovacia: începe meciul dintre Aviaţia Română şi Aviaţia Sovietică. Mingea se poate vedea puţin mai jos între roţile avionului. *sursa foto*: *grupul Istoria Ilustrată a Aeronauticii Române*

Urma întoarcerea acasă.

În adâncul sufletelor noastre nutream speranţa unei conferinţe de pace juste,care să recunoască României graniţele dinainte de război, graniţele strămoşeşti cu provinciile locuite de români în majoritate. Cum a fost şi ce s-a ales se ştie, pace nedreaptă şi teroare stalinistă pentru poporul român.”
Dan Stoian, sursa

Faptele de arme de pe Frontul de Est le-au adus mari necazuri unora dintre militarii români, indiferent de arma sub care au servit.

Mulți au fost încarcerați de autoritățile comuniste, suferind torturi și umilințe menite să le distrugă trupul și mai ales spiritul. În cel mai bun caz, cei considerați neconformi cu noua ordine socială au fost excluși din structurile militare, fiind astfel obligați să se reprofileze, adesea în meserii care nu aveau legătură cu experiența lor profesională și academică, pentru a-și putea câștiga existența.

Gheorghe Țuțuianu a fost unul dintre cei norocoși. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, săceleanul și-a putut continua cariera în aviație, devenind unul dintre cei mai apreciați piloți acrobați ai țării. S-a căsătorit în 1951 cu Margareta.

Episodul anterior: Ep. 1 – Cei ce au făcut Unirea

Episodul următor: Ep. 3 – Peste Prut și spre Odessa

Susţinere blog

Dacă ţi-a plăcut ce ai citit, poţi susţine blogul printr-o donaţie minimă de 1 Euro.

1,00 EUR