„Ceea ce nu realizează o politică stupidă de zece ani, obține pașnica mișcare în aer liber” (Realitatea Ilustrată nr. 23, 23 iunie 1928)

Când abia învățaseră să stăpânească mingea de foot-ball și cum se organizează concursurile, au fost nevoiţi să plece la război. Unii s-au înrolat voluntar, alții au fost recrutați. Pentru toți ar fi fost o dezonoare să rămână în țară și să alerge după cotcă La Șosea sau pe Bolta Rece în loc să traverseze Carpații. În anul Centenarului ne aducem aminte de fotbaliștii-soldați români din Primul Război Mondial, care din trecătorile Moldovei şi pădurile Bucovinei și până pe câmpurile Franței au luptat pentru Unire – un țel căruia i-au rămas fideli apoi și în vremurile de pace.

Unii dintre ei, precum sublocotenentul Theodor Davila, erau militari de carieră şi vedeau în fotbal atât o modalitate de destindere cât şi o excelentă metodă de dezvoltare a coeziunii de grup şi menţinerii fizicului la parametri optimi. Formarea unor cluburi care să rivalizeze cu cele înfiinţate de străinii care munceau în Vechiul Regat era primul pas spre emanciparea fotbalului românesc, Theodor Davila fiind unul din ctitorii a două astfel de cluburi – Olympia Bucureşti în 1904 şi Cercul Atletic Bucureştean în 1914 – acesta din urmă fiind fondat împreună cu an alt camarad de arme şi joc, Alexandru Ţane-Săvulescu. Sprijinul oferit de militarii români se manifesta însă sub tot felul de forme. În Braila, spre exemplu, soldaţii Regimentului 3 Artilerie, „extaziându-se de jocul tinerilor” (GSP-ul din 24.12.1939, p.2), i-au primit prin 1912 cu braţele deschise pe liceenii oraşului pe terenul din faţa unităţii lor, oferindu-se să le depoziteze „cu multă grijă prăjinele ce marcau porţile şi beţele ce ţineau loc de steguleţe de colţ” (idem). Pare amuzant acum, însă în perioada aceea un astfel de ajutor însemna diferenţa între a exista şi a-ţi găsi alt hobby.

În Capitală, un alt licean, Constantin Rădulescu, nici nu se gândea că va ajunge cândva între figurile distinse ale Naţionalei României din două motive simple: 1. nu exista o Naţională, 2. peste numai doi ani de la înfiinţarea clubului Teiul Bucureşti avea să plece la război împreună cu alţi doi membri fondatori şi foşti colegi de liceu – Savu Mareş şi Dinicu Georgescu. O generaţie de puştani visători.

• Stânga: 26 februarie 1912, Olympia Bucureşti. Theodor Davila, meşterul zâmbăreţ din rândul din mijloc, avea să fie unul dintre cei mai titraţi fotbalişti români de pe front – având în palmares două Cupe ale Asociațiunii Române de Foot-ball câştigate în 1909 şi 1910 cu Olympia. sursa foto: Gazeta Ilustrată nr. 12, 3 martie 1912.
• Dreapta: 23 aprilie 1912, Regimentul 27 Infanterie „Bacău” la serbarea de ziua unității. Cu această ocazie „s’au amenajat diferite jocurie de Foot-Ball, oină, alergări de căi, trageri la ţintă, asalte cu floreta, alergări de bicicletă, etc. etc.” (Gazeta Ilustrată nr. 22, 12 mai 1912). Pagina atașată conține varii instantanee de la eveniment, fotografia numerotată cu 3 înfățișând „Foot-Ball în plin joc”. Steagul de luptă al acestui regiment va fi decorat pe 20 octombrie 1920 cu cea mai înaltă distincție militară românească, Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, pentru „vitejia și avântul de care au dat dovadă ofițerii și trupa regimentului” în multiple momente de-a lungul anilor de front.

Străinii care munceau în Vechiul Regat până la izbucnirea războiului şi care jucau la cluburile bucureştene şi ploieştene înfiinţate chiar de ei au fost primii chemaţi să-şi servească ţara natală pe câmpul de luptă, fapt care a produs slăbirea unor cluburi (Colentina AC – majoritari englezi) sau dispariția completă a altora în timp (Bukarester FC – majoritari germani).

Aceeași mișcare de trupe s-a întâmplat şi la cluburile de fotbal românești din Banat, Bucovina și Transilvania. Aproximativ 485 de mii de români au fost mobilizați în vara lui 1914 sub steagurile Imperiului Austro-Ungar, elanul lor fiind alimentat de convingerea că Împăratul Franz Josef le va recunoaște loialitatea și sacrificiul și va acorda națiunii române drepturile cerute de atâția ani: introducerea limbii române în administrație, școală, justiţie și armată, egalitate politică etc.

În ce privea România, această încă era ţară neutră şi în următorii doi ani muzica militară a fost folosită pentru a decora sonor promenăzile oraşelor, diversele serbări şi concursuri de foot-ball. 

• Dreapta: primăvara anului 1915, pentru o ţară în care fanfara militară distra sonor asistenţa pe întreg parcusul unui meci, războiul va sosi la un moment extrem de nepotrivit. sursa: SJAN Constanţa, fond Primăria Constanţa, dosar 7-1915, f. 45 via
• Stânga: primăvara anului 1916, Colţea Bucureşti câştigă categoria a II-a a Cupei Harvester – un fel de ligă secundă a Capitalei. Este ultima poză de grup făcută de colţişti înaintea plecării pe front. sursa: Clubul Sportiv Colţea 1913-1923, via arhiva Clubului Sportiv Colţea Braşov

Intrarea României pe 27 august 1916 în Marele Război a stopat orice fel de activitate fotbalistică practicată sub forme cât de cât cunoscute. Dat fiind că fotbalul era în România acelor ani o chestie încă exotică pentru public, nu a existat nici măcar ideea formării ca la Britanici de batalioane compuse exclusiv din fotbaliști și suporteri în scopul sporirii recrutărilor. Adică pentru propagandă. Însă şi aşa o mulţime de jucători români au dat jos tricoul colorat şi au pus pe ei cămaşa militară.

Naţionala, Ceahlăul şi U Cluj  fără Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz?

De neimaginat! Şi nu doar pentru că înfrângerea ar fi reprezentat cel mai probabil anihilarea statului român…

… ci pentru că Naţionala de fotbal a României şi fotbalul românesc în general s-au copt pe câmpurile de luptă sfâşiate de bombe, gloanţe şi baionete, şi prin vagoanele trenurilor militare.

• Stânga: Steagurile de luptă ale unei Românii ce refuza să moară, fluturând la Oneşti în vara lui 1917. sursa foto
• Dreapta: Fotografia nu vine cu prea multe detalii, singura informaţie fiind că înfăţişează soldaţi români jucând fotbal undeva pe front.

Din păcate, nu toţi au avut ocazia să mai joace un football cu băieţii pe timp de pace. Sublocotenentul de rezervă Nicolae Theodor Brăiloiu din Regimentul 10 Artilerie „București” a căzut la datorie în octombrie 1916 (Universul nr. 295, 24 octombrie 1916 via). Cu doar un an înainte jucase atacant pentru Excelsior-Oltenia Craiova în primul campionat din istorie la care au participat echipe din trei orașe – septembrie-decembrie 1915.

Paul Panțu, Ilie Tudor și Costin Iordăchescu, toți de la Colțea București, se regăsesc de asemenea între cei aproximativ 700 de mii de soldaţi români morţi, răniți sau dați dispăruți pe câmpurile de luptă din Transilvania, Dobrogea, Țara Românească, Moldova, Bucovina, Galiția, Italia sau Franța.

Tradiţionala poză de grup de dinaintea unui meci. Nu ştiu câţi dintre cei din imagine au supravieţuit războiului sursa foto

Supraviețuitorii întorşi acasă au încercat să se împace cu ororile şi traumele războiului jucând niște fotbal și continuând astfel lupta pentru realizarea Marii Unirii. La Braşov, în 1920, foştii colţişti bucureşteni Cornel şi Ioan Pavel, Gheorghe Iacobescu şi Vintilă Cristescu, sprijiniţi de colonelul Ignătescu, comandantul Şcolii de Ofiţeri din oraş, înfiinţau Colţea locală, menită să activeze din punct de vedere sportiv comunitatea românească a oraşului. Colţea Braşov a fost singura echipă înfiinţată de veterani ai Marelui Război ce a reuşit să se impună decisiv pe plan naţional, câştigând titlul în vara lui 1928. De succese mai moderate s-a bucurat şi echipa fondată în 1922 de căpitanul Mihail I. Mihail, Oltul Slatina – dublă campionă regională. Astfel de lucruri aveau loc pe întreg cuprinsul României Mari.

Punctul culminant, însă, îl reprezintă prima tentativă serioasă de a crea o echipă națională de fotbal. Ştim că România a jucat primul meci în vara lui 1922, însă dacă scorurile înregistrate la Jocurilor Inter-Aliate de la Paris (22 iunie – 6 iulie 1919) n-ar fi fost aşa de severe – 0-4 cu Franţa, 1-7 cu Italia şi 2-3 cu Grecia – poate ne-am fi referit la aceste meciuri disputate de fotbaliștii-soldaţi ca fiind primele din istoria Tricoloră.

Echipa de fotbal a României prezentă la această primă mare competiție postbelică a fost alcătuită în fugă şi nu a beneficiat de vreo pregătire deosebită înaintea debutului. Graba reiese și din absența vreunui jucător român din provinciile recent unite cu Vechiul Regat, lotul de 15 jucători fiind practic un fel de Selecționată a orașului București, așa cum se mai încropise de vreo câteva ori înainte de 1916. Ceea ce a diferenţiat această echipă a fost faptul că pentru prima dată în istorie pe o tabelă de marcaj cei unsprezece din teren erau afișați ca „ROMÂNIA”.

• Primul XI al României înaintea meciului cu Franţa din 26 iunie 1919, care a inaugurat turneul de fotbal al Jocurilor Inter-Aliate. N-am reuşit să-i identific pe toţi fotbaliştii din fotografie. sursa foto: The Inter-Allied Games 1919 – George Wythe și Joseph Mills Hanson, Cornel University Library
• Deși în documentul sursă, la pagina 297, această fotografie (numele au fost adăugat de noi ulterior) este descrisă ca înfățișând echipa României, cartea greacă „Campioni pentru totdeauna” (Για Πάντα Πρωταθλητές) îi prezintă la pagina 13 pe aceiași jucători, cu nume și prenume, alături de întregul lot elen. Cerem scuze pentru eroarea pe care am popularizat-o. Similiaritatea tricourilor grecești și celor româno-canadiene folosite în timpul meciurilor au dus cu siguranță la această confuzie.

Echipa Națională de fotbal a României, imortalizată în 1919 și păstrată în albumul lui Costică Rădulescu. FOTO: Gazeta Sporturilor, 29 octombrie 1934

După Paris, majoritatea băieților de mai sus vor îmbrăca din nou uniforma militară, în campania contra Ungariei bolșevice din vara lui 1919. România Întregită exista abia de vreo șase luni și mai mult la nivel de idee, așa că atât în vest cât și în est, contra Rusiei bolșevice, unitatea declarată în cursul anului 1918 de Basarabia (27 martie), Bucovina (28 noiembrie) și Transilvania (1 decembrie) trebuia câștigată și prin arme și, ulterior, finalizată prin acțiuni diplomatice internaţionale şi interne.

După ce armele au tăcut în sfârșit și în această parte de Europă, soldații au revenit în țară ca să continue treburile începute cu zece ani în urmă.

În noiembrie 1919, nou înfiinţatul club Ceahlăul Piatra Neamţ i-a primit în rândurile sale pe băieţii Regimentului 15 Infanterie „Războieni”, tocmai întors la vatră din Ungaria şi care luptase și la Oituz în vara anului 1917. Din acel grup, care includea pe locotenenţii Ţane-Săvulescu, Savu Mareş, Gheorghe Ţicleanu şi soldatul Nicolae Secăreanu (toţi prezenţi şi în Naţionala de la Paris), doar maistrul tehnician Mavriska Weiss a prins rădăcini în zonă, devenind în 1921 antrenorul echipei nemţene. Unul din fondatorii galben-negrilor şi preşedinte era un alt veteran de război – profesorul Gheorghe Gheorghiu-Jucu de la Liceul Petru Rareş.

Ceilalţi colegi de Regiment s-au întors după aproape un an la vechile lor cluburi din Bucureşti.

• Din numărul 3 al revistei Ilustrația Săptămânală (24 noiembrie 1923) aflăm că echipa Cercului Atletic București era „cunoscută mai ales sub numele de Echipa Veteranilor”. Bag de seamă că supranumele nu era dat doar de vârsta aparent înaintată a unora dintre jucători, ci și pentru că majoritatea dintre ei, în frunte cu Țane Săvulescu (echipat aici ca portar), luptaseră în Primul Război Mondial. Gogu Dragomirescu, Dr. Sabu și Russo sunt alți suspecți.

Locotenentul Eugen Meţianu – primul fundaş stânga din istoria echipei Universitatea Cluj şi prezent cu Naţionala la Paris – a fost coechipier la „U” cu alți veterani ai Primul Război Mondial.

Revenind la Cluj pe data de 15 noiembrie 1919 și întâlnindu-mă cu mai mulți colegi de liceu, prieteni și camarazi de război, am început să ne interesăm și de viața sportivă.

Sabin Târla, sursa „Agora U – 85: 1919-2004”, de Gheorghe I. Bodea

• 16 mai 1920, U Cluj înaintea primului meci oficial din istoria clubului, la Arad cu Gloria. Eugen Meţianu este primul cu tricou dungat din stânga-jos. În stânga sus îl vedem pe Sabin Târla – primul inter stânga din istoria U, iar al doilea din dreapta sus este Brutus Rațiu, veteran al frontului italian ca soldat în Armata Imperiului Austro-Ungar. sursa foto: Palestrica Mileniului III, Civilizaţie şi Sport, anul VIII, nr. 1 (27), martie 2007, pag. 66

---

Dintre toţi cei prezenţi pe stadionul Pershing din Paris în vara lui 1919, doar Teodor Florian a fost selecţionat şi în adevărata Naţională a României, jucând mijlocaș în partida contra Turciei (2-2) din 26 octombrie 1923, câştigând şi două titluri cu Venus Bucureşti. În acel meci contra Semilunei, întregul nostru XI de start a fost compus din debutanţi, inclusiv lt. Constantin Rădulescu aflându-se la prima experienţă ca antrenor-manager, post pe care-l va ocupa full-time abia din 1929.

• Stânga: echipa Tricolor Bucureşti, fosta Teiul, campioană a Bucureştilor în 1922 şi semifinalistă în Turneul Final al Campionatului Naţional. Constantin Rădulescu (26 de ani) este primul din stânga, portar şi căpitan. Dinicu Georgescu, fostul camarad de front şi coechipier de la Paris, este al 5-lea de la dreapta. sursa foto: „Almanach du High-Life 1923”, edite par „L’Independence Roumaine”, Bucarest, Roumanie, 1923, via wikipedia.org
• Dreapta: Naţionala României pe 14 iulie 1930, înaintea meciului de debut la Cupa Mondială. Constantin Rădulescu (34 de ani) este primul din dreapta, antrenor. sursa foto: arenafanilor.ro

După toate criteriile, fostul locotenent al Regimentului 3 Infanterie „Olt” era un erou de război. Fusese rănit prima dată în septembrie 1916, în cursul luptelor din Transilvania, şi încă o dată la braţul drept în vara lui 1917, pe frontul crucialelor bătălii de la Mărăşi şi Mărăşeşti. În civilie a devenit unul din generalii fotbalului românesc.

14 iulie 1930, Montevideo, stadionul Pocitos: Constantin Rădulescu, cu şapcă, are probabil parte de flashback-uri cu câmpul de luptă în timpul îngrijirilor acordate jucătorului Adalbert Steiner, căruia un adversar i-a rupt piciorul în minutul zece. Naționala a fost redusă la nouă oameni în minutul 20, însă va reuși să obțină cea mai eroică victorie din istoria fotbalului românesc. După ce peruvienii au egalat în minutul 75, Rădulescu îi dă voie rănitului Constantin Stanciu să reintre în joc, acesta înscriind peste trei minute golul de 2-1 chiar cu stângul lezat. În minutul 89, Miklós Kovács a înfipt tricolorul în reduta adversă, iar cei peste 12 mii de kilometri dintre Mărășești și Montevideo probabil i s-au părut veteranului de război doar o clipire.

Domnia lui Rădulescu n-a dus lipsă de momente critice. Știi cum se spune că sportul este oglinda unei societăți? Ei bine, la un moment dat fotbalul a constituit avantgarda proiectului numit România Mare. „Ceea ce nu realizează o politică stupidă de zece ani, obține pașnica mișcare în aer liber”, scria revista Realitatea Ilustrată în ajunul Turneului Final al Campionatului Național din 1928. La mijlocul anilor 1930, însă, deşi Naţionala câştigase două Cupe Balcanice (1931, 1933), iar la Cupa Mondială din 1934 fusese mult prea ghinionistă în faţa porţii ca să elimine viitoarea finalistă Cehoslovacia, naţionalismul exacerbat mijit în structurile înalte ale FRF-ului a produs un sistem de selecţie ce a dus „la lărgirea prăpastiei între cetățenii din vechiul regat și cei din regiunile alipite. S-a reproșat unei generații – născute după războiul de întregire a neamului – că nu sunt români buni. În loc ca sportul să fie un mijloc de înfrățire a ajuns la noi o unealtă de vrajbă” (Adevărul din 10.05.1936).

Theodor Davila, vicepreşedinte FRF şi unul din cei care au aşezat fundaţiile fotbalului în ţara noastră, nu putea asista pasiv la delirantul sistem numit „8+3” – ce obliga prezenţa a 8 români sadea şi maxim 3 minoritari în echipă, aruncând meritul sportiv în planul secund şi negându-i practic unei părţi însemnate a populaţiei românitatea. Ce înseamnă a fi un bun român nu face obiectul acestui articol, dar vă invit pe fiecare să meditaţi. Davila, el însuşi nepotul unui imigrant italian care a revoluţionat sistem medical românesc, a insistat pentru revenirea la o selecţie bazată pe merit şi nu pe arborele genealogic, opinia publică manifestându-şi de asemenea susţinerea. Efectul raţiunii s-a văzut în chiar primul meci al Naţionalei din 1936, când graţie unui hattrick reuşit de „minoritarul” Gyula (Iuliu) Bodola, România învingea puternica Iugoslavie cu 3-2 iar „treizecișicinci de mii de spectatori au invadat terenul, au ridicat pe brațe pe victorioșii reprezentanți ai poporului român” (Realitatea Ilustrată nr. 486, 13 mai 1936).

Din păcate fotbalul n-a putut ţine la infinit pe loc patimile care dictau discursul şi ideologia politică, iar răzvrătirea lui Davila, precum şi originile sale neromâneşti, nu vor fi uitate peste câţiva ani.

Nori de război se adunau iarăşi deasupra Bătrânului Continent.

EPISODUL 2: Aviatorii din WW2