Uzina, zgura și fotbaliștii

Nu, nu, nu! N-o să scriu despre impresii de demult ale unui fotbal ce azi nu mai există. O să vă scriu despre impresii de demult pe care le-am trăit „live” şi sunt legate de un fotbal ce azi nu mai există.

Primul contact cu fotbalul, altul decât cel jucat în faţa blocului, a avut loc pe „stadionul” din cartierul Noua. „Stadionul” era în capătul ştrandului (azi Aqua Park, sau Magic sau cum mă-sa s-o numi) şi avea suprafaţa de joc din zgură.

Era un loc incredibil de boem. O tribună de fier la mijlocul terenului, plină ochi atunci când colegii de secţie înfruntau „duşmanii de moarte” de la secţia vecină. Se bea ţuică, sticlele cu bere Aurora făceau turul tribunei iar tuşierul uita uneori să arate offside pentru că stătea de vorbă cu spectatorii. Două barăci pe post de vestiare se aflau pe partea cealaltă a terenului, încadrate de câţiva plopi. De la „Tribuna I”, în dreapta, se vedea „peluza sud”. Un deal verde pentru cei care n-au mai prins loc la tribună. Pe sub tribună curgea canalul Timiş (unul din numeroasele braţe ale canalului) şi ca să intri pe „stadion” trebuia să treci peste acel „braţ”. Aici am văzut pentru prima dată steaguri în colţurile terenului şi plase la o poartă de fotbal. Tot aici am auzit şi pentru prima dată cum sună fluierul unui arbitru.

Peisajul s-a schimbat dramatic în ultimii ani. Când am trecut într-o zi să revăd „altarul” fotbalistic al Uzinei de Autocamioane am rămas tăcut pentru câteva momente şi priveam în gol. Dincolo de gardul ce delimita „stadionul” de ştrand, e un gigantic parc de distracţii acvatice nefuncţional. Plopii şi „vestiarele” au dispărut odată cu revoluţia distracţiei de sezon. A dispărut şi vechea tribună de fier. Evident, dusă la fier vechi de cetăţenii adaptaţi tranziţiei. Mă încerca totuşi un sentiment de satisfacţie: porţile! Porţile au rămas şi Timişul tot se auzea curgând pe sub plăcile de beton ce-l acoperă. „Peluza” se regenara, ca orice peluză autentică după o iarnă grea. Pe locul vechii tribune, trei vrăbii se băteau pentru o bucată de pufulete. În timp ce le priveam amuzat călcând pe vechiul teren, soarta s-a amuzat şi ea pe seama mea. Zgura s-a prefăcut într-o mlaştină. Voiam să fotografiez din prim plan una din porţi şi am constatat pe picioarele mele că încercarea de imortalizarea a amintirilor vine cu un preţ. Papucii mi s-au inundat mai repede decât Titanicul după ce a lovit isberg-ul, dar asta a contat prea puţin.

"Şut şi gol!"

Uneori e ciudat. Oricât de mult s-ar schimba anumite peisaje, n-ai cum să nu le vezi tot aşa cum arătau ele în timpul când te-au marcat profund. Din mijlocul mlaştinii nu vedeam gunoaiele ci tribuna aia de fier care vara ardea ca naiba, de mereu suporterii aveau o pătură sau o perniţă cu ei. Chiar şi mlaştina în care musteam ca un castravete pus la murat era aceeaşi zgură roşie. Aceeaşi zgură roşie din care săreau pietricele şi praf la tacklinguri-le englezeşti ale muncitorilor de la „Steagul Roşu”. Sau Roman, cum a început să i se spună uzinei după ’90. Marcajele erau din rumeguş. Scriu acum rândurile astea şi simt iar „parfumul” rumeguşului.

Nu ştiu când a fost inaugurat „stadionul” sau cât de vechi e. Bănuiesc că are vreo câteva decenii în spate. Deşi, acum, sincer vorbind, pare un teren fantomă. Dacă eşti un sentimental cronic ca mine, nu vezi epava din prezent ci vezi ca prin ceaţă siluete de jucători ieşiţi din schimbul unu la joc cu cei care intră în schimbul doi. Zgura e tot roşie şi careul mare e tot din rumeguş făcut. Încă mai auzi forfota şi glumele tribunei. Glume bune, nu de duzină. Cum altfel dacă odată un portar a luat gol pentru că se prăpădea de râs? Tot de la un portar de uzină am aflat că urina dă priză mai bună la mănuşi. Era înainte de ultimele meciuri care aveau să decidă campioana uzinei şi, în spatele porţii din faţa peluzei, un portar al unei echipe aflată în lupta pentru lauri, urina în palmele propriilor mănuşi. Experienţa îi dovedise că apa sau scuipatul nu funcţionează la fel de bine precum urina. Aşa că, după ce a dat două beri cu viteza luminii, le-a „reciclat”  spre gloria echipei în mănuşile sale marca Ulhsport. Altădată, priveam printre pătrăţele gardului verde, de lângă un plop ce umbrea vestiarele, meciurile zile. Se fluieră sfârşitul primei reprize după 20 de minute pentru că ceasul arbitrului a rămas fără baterii exact la fără un sfert. Astfel, când s-a uitat el la ceas la 20 de minute după ce meciul începuse şi a văzut că arată 15.45, a considerat datorie sacră să pună capăt primului mitan. După confruntări cu toate celelalte ceasurie din tribună, fotbaliştii au fost chemaţi din vestiare de la şedinţa tactică a „pauzei” ca să termine prima repriză.

Erau vremuri frumoase. Erau oameni care lucrau opt ore în Turnătorie, Asamblare sau alte secţii, şi apoi jucau fotbal. Îl jucau pe zgură. Uneori era mai aspră, alteori mai netedă, în funcţie de ce schimb era tipul care se îngrijea de ea. Dar nu cârcoteau niciodată că ei sunt cineva şi că merită ceva mai bun. Aveau deja tot ce le trebuie: două porţi, o minge, un tricou cu număr şi o tribună plină de prieteni.

Îmi place să cred că, odată, nenea acesta a "bătut" şi el mingea în numele secţiei pe terenul ăsta.

Aici era tribuna de fier. Aici am auzit pentru prima dată "Hai Băieţii!"

Dintr-un capăt în celălalt erau plopi. La umbra lor stăteau două barăci - ele erau vestiarele.

5 gânduri despre “Uzina, zgura și fotbaliștii

  1. Sa nu-ti para rau dupa plopi … astia, la o varsta, devin periculosi. Dovada cei de pe marginea soselei dintre Darste si Steagu Rosu (acum 45 de ani erau intrarea monumentala in Brasov!, pentru a fi doborati, cu ura, de necesitatea de a largi drumul dar si din cauza riscului de a cadea singuri) sau cei de pe marginea bazinului de la Ceasu Rau (poate majoritatea sunteti prea tineri pentru a va aminti ca, pe locul actualei Aule a Universitatii, era altadata un bazin imens, inconjurat, din trei parti, de plopi).
    Ma mir cum de mai exista cei de la extremitatea dinspre Mihai Viteazu a stadionului?

    • Aveţi dreptate că, de la un moment dat, plopii reprezentau un pericol. De fapt, ce-mi pare mie cel mai tare rău e că nu le-am făcut nişte fotografii. Am zis că „las’ că nu-i ia nimeni, le fac altă dată”, şi tot aşa până s-au dus de tot.

      Plopii de pe Calea Bucureşti îi ţin şi eu minte. Parcă era un arc de triumf natural, aşa de impozantă era imaginea.

      Cine ştie cât o s-o mai ducă şi cei de la stadion, din spatele Tribunei a Doua. Oricum, i-am fotografiat din greu ca să nu mai am regrete tardive.

  2. Apropo… se va mai rade un teren de fotbal, pentru a face loc betoanelor!!! Pe terenul din spatele garii, din parcul Tractoru, numit si „tiriac” cateodata… scripcaru o sa faca inca un patinuar!!!!! Frumos! Odata era poate cel mai frumos loc din oras, parcul Tractoru.. cu lac, cu statui, plin de salcami… azi este Magazinul Plus, Patinoarul olimpic, urmeaza a doilea patinuar si printre toate betoanele astea cate un copac si putina iarba! Si peste linii, in loc de parcul de la Faget… azi e mallul unirea. frumos!

  3. frumos articol…ce vremuri frumoase,tin minte ca eram copil nu mai tin minte exact varsta dar stiu ca mergeam la meci sa-l vad pe taicamiu care juca la una dintre echipele din uzina asta sa zic acum vreo 15 ani…chiar m-a emotionat parca am in fata ochilor peisajul descris de tine,exact asa imi aduc si eu aminte…bere,mici,tribunele pline,distractie,chiar imi aduc aminte de parca s-a intamplat ieri cum am sarit peste timis sa ajung in tribuna…

  4. Pingback: Like #2 Recomandări din blogosferă | DoarSport.info

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s