Sezonul 1971/72 era în plină desfășurare când Steagul Roșu Brașov a fost desemnat să reprezinte România în ediția 1972 a Cupei Balcanice. Stegarii erau pe locul doi în campionat înaintea debutului, la numai trei puncte de la liderul UTA Arad (25), având cea mai bună apărare din ligă prin cele numai 12 goluri primite după 18 etape.
Particularitatea celei de-a 10-a ediții a competiției balcanice o constituie faptul că primul meci s-a jucat după numai trei luni de la precedenta finală. Repartizați în Grupa B, alături de Trakia Plovdiv (Bulgaria) și Göztepe Izmir (Turcia), brașovenii au început bine, remizând la Plovdiv pe 29 martie 1972, 1-1. Mai mult, echipa de sub Tâmpa s-ar fi putut întoarce victorioasă, „dacă arbitrul Șefchet Țasli (Albania) nu ar fi acordat gazdelor în min. 88 un penalty imaginar.” (Drum Nou, 1 aprilie 1972)
În ciuda deznodământului dulce-amărui, stegarii erau totuși prima echipă românească neînvinsă pe malurile Maritsei, după vizitele Stelei (1-5, 1962, Cupa Cupelor) și Rapidului (0-2, 1968, Cupa Campionilor). Brașovenilor nu le mai rămânea decât să obțină maximum din partidele de acasă și calificarea în finala Cupei Balcanice ar fi fost asigurată.
„Liniște de templu în tribunele stadionului Tineretului”
Cu Györffy incomplet refăcut după o accidentare și lipsiți de trei titulari (fundașii Rusu și Olteanu – accidentați, și portarul Adamache – convocat la Națională pentru meciurile cu Ungaria din sferturile Campionatului European), brașovenii au făcut o primă repriză excepțională pe 26 aprilie 1972, ziua returului cu Trakia. Dubla lui Constantin Zotincă din minutele 28 și 40, grație paselor oferite chiar de Csaba Györffy, le-a asigurat brașovenilor un avantaj de două goluri!
(…) după circa 30 de minute fruntea antrenorului Proca se mai descrețise. Echipa lui surmontase greul handicap printr-o destul de judicioasă organizare în teren, unde Pescaru, Balint, Zotincă și Györfi au fost elementele de nădejde care au adus în jocul formației lor culoare și punch.”
Sportul, 28 aprilie 1972
Ce s-a întâmplat cu echipa lui Nicolae Proca după cele 15 minute de pauză rămâne unul din misterele fobalului brașovean.
Tristețe, nespusă tristețe și o liniște de templu în tribunele stadionului Tineretului, în momentul în care arbitrul iugoslav Ratko Canak a fluierat sfârșitul ostilităților. Echipa favorită a credinciosului și inimosului public brașovean a părăsit terenul învinsă, după ce aproape vreme de o oră a condus cu 2-0, ca urmare a superiorității manifestată de-a lungul primei reprize.”
Sportul, 27 aprilie 1972
Orice mister, odată risipită emoția, cuprinde și niște indicii care ne pot ajuta să percepem măcar o fărâmă de sens.
Dacă „remiza de la Plovdiv a confirmat spiritul de echipă al stegarilor” (Drum Nou, 1 aprilie 1972), atunci înfrângerea de la Brașov cu 2-3 este explicată prin improvizațiile din apărare, unde „trecerea fortuită a lui Pescaru ca fundaș central a făcut ca ofensiva stegarilor să nu aibă nici început și nici sfîrșit” (Drum Nou, 27 aprilie 1972), cât și prin faptul că imediat după pauză „o bună parte din elevii lui Proca parcurseseră drumul de la mulțumire la infatuare.” (Sportul, 28 aprilie 1972).
Această deconcentrare a fost fatală în fața trioului Dinko Dermendzhiev – Viden Apostolov – Georgi Popov, oameni cu zeci de apariții pentru Naționala Bulgariei și campioni în 1967 cu echipa din Plovdiv. Dermendzhiev – care participase la ultimele trei ediții ale Cupei Mondiale – a fost creierul Trakiei Plovdiv (actuala Botev Plovdiv). El a creat toate cele trei goluri ale canarilor, primele două – autor și co-autor – într-un interval de numai 60 de secunde (min. 56), cel de-al treilea marcându-l în minutul 81.
Jucătorii brașoveni au oferit suporterilor o repriză la „răsăritul” victoriei și alta la „apusul” înfrângerii, plătind în final un greu tribut pentru această evoluție inegală. […] Jucătorii de la Steagul roșu ne-au dezamăgit tocmai atunci cînd am crezut că „banca rezervelor” nu e chiar atît de pustie. Aceste iluzii, ca de altfel și speranțele pe care ni le făcuserăm după întîlnirea de la Plovdiv, s-au năruit mai repede decît ne așteptat. Păcat !”
Drum Nou, 27 aprilie 1974
Stegarii erau obligați să câștige cele două meciuri contra turcilor de la Göztepe Izmir pentru a mai putea spera la șefia Grupei B și șansa unui al doilea trofeu balcanic, după cel cucerit la ediția inaugurală (1961).
Misiunea nu era dintre cele mai ușoare.
Ratări, frustrări și apostrofări cu Göztepe Izmir
Göz Göz, cum își alintă partea galben-roșie a Izmirului favoriții, venea sub Tâmpa cu o bogată experiență internațională, jucând zeci de meciuri în competițiile continentale. Printre echipele eliminate se regăseau și nume sonore ca Atlético Madrid (1967/68) și Olympique de Marseille (1968/69), în acest din urmă sezon echipa turcă întrecând și pe FC Argeș în drumul spre semifinalele Cupei Orașelor Târguri (actuala Europa League).
Meciul tur, de pe 14 iunie 1972, nu avusese parte de o încălzire optimistă. Cu două zile mai devreme, stegarii au remizat acasă, 0-0, în compania Politehnicii Iași, penultima clasată. Era al 3-lea joc consecutiv pe teren propriu în care echipa de sub Tâmpa nu atinsese plasa adversă, așa că fanii stegari nu erau prea încrezători că vor ridica pumnii în aer de bucurie tocmai într-un meci european.
Jucătorii de la Steagul roșu au vrut însă să infirme pesimismul susținătorilor, declanșînd încă din primul minut o furtună de ocazii la poarta oaspeților. Rar ne-a fost dat să vedem un asemenea asediu ca cel realizat de stegari în partida cu Göztepe Izmir.”
Drum Nou, 15 iunie 1972
Imprecizia finalizărilor lui Șerbănoiu, Cadar, Zotincă și Györffy, bara lui Florescu (min. 29) și intervențiile excepționale ale portarului Ali Artuner au făcut ca asediul să rămână fără efect pe tabelă.
Ratările s-au succedat și după pauză, ceea ce i-a făcut pe unii spectatori să-și piardă răbdarea și „să-și manifeste nemulțumirea prin numeroase apostrofări” (Drum Nou, 15 iunie 1972). În cele din urmă, Göztepe a vărsat toată solnița pe rănile stegare, deschizând scorul în minutul 74 prin Mehmet Türkken. Șerbănoiu și Pescaru au completat în ultimul sfert de oră colecția marilor ocazii ratate, ultimul fluier confirmând eliminarea galben-negrilor din cursa pentru finala Cupei Balcanice.
Astfel, întâlnirea de la Izmir, de pe 30 august 1972, mai avea miză doar pentru Göztepe, care cu o săptămână înainte făcuse 0-0 cu Trakia tot pe stadionul Alsancak. Motivația gazdelor și brigada de arbitri, dacă este să-i dăm crezare antrenorului Nicolae Proca, au conlucrat spre o umilitoare înfrângere cu 5-1…
Arbitrul de centru iugoslav, părtinitor cu gazdele, a condus sub orice critică, a validat trei goluri înscrise din ofsaid (n. asistenții erau arbitri turci) a acordat gazdelor un 11 metri gratuit, refuzându-ne nouă două asemenea lovituri la faulturile comise asupra lui Györfi. După ce observatorul delegat la acest meci a atras atenția arbitrilor, lucrurile s-au mai îndreptat după pauză, dar scorul era 4-0. La toate acestea s-a adăugat și jocul dur al gazdelor. Ca jucător și antrenor, nu mi-a fost dat să văd o asemenea partidă.”
Nicolae Proca pentru Sportul, 5 septembrie 1972
Golul nostru de onoare a fost marcat de Pescaru, dintr-un penalty transformat la zece minute după pauză. Conform ziarului Demokrat Izmir din data de 31 august 1972, „Paskaru și Georfi au atras atenția cu jocul lor frumos”. Din aceeași publicația mai aflăm și că „echipa Stagel – Rosu a jucat într-o formație 4-2-4”.
În meciul hotărâtor pentru câștigarea Grupei B, Trakia Plovdiv a învins pe Göztepe Izmir cu 3-0 și s-a calificat în finala celei de-a 10-a ediții a Cupei Balcanice. Bulgarii au cucerit trofeul împotriva echipei iugoslave Vardar Skopje, după o victorie cu 5-0 în tur și o înfrângere cu 4-0 (!) în actuala capitală a Macedoniei.
Deși Cupa Balcanică s-a mai organizat pentru încă 22 de ani (ultima finală a avut loc pe 11 mai 1994), stegarii nu au mai participat vreodată.
Puteți citi mai jos cronici ale celor patru meciuri, așa cum au apărut în ziarul național Sportul și în ziarul local Drum Nou.
La Stegaru' 