Pentru că azi se împlinesc 40 de ani de la meciul cu Beşiktaş din ediţia 1974/75 a Cupei UEFA (Europa League de azi), mi-am propus să vă ofer o lectură light a contextui în care s-a jucat meciul de atunci şi a ordinii care poate exista până şi în cel mai mare haos.

3. „Pe turci i-am bătut pe unde i-am prins”

La ora meciului Steagu’ – Beşiktaş din 1974, scorul confruntărilor în cupele europene era favorabil turcilor, 2-4, aşa că nu ştiu cum a apărut mitul ăsta. Petrolul, Dinamo şi FC Argeş încasaseră nişte bătăi bune de la Fenerbahce (4-1), Galatasaray (3-0), respectiv Gotzepe Izmir (3-0) şi din nou Fenerbahce (5-1), aşa că mai uşor cu baclavaua pe scări. Posibil ca aerul ăsta de superioritate să fi migrat dinspre echipele naţionale, unde într-adevăr, pe vremuri, îi ciomăgeam la aproape orice rendez-vous pe turci.

Altfel, singurul energizant pentru Steagu’ în faţa alb-negrilor din Istanbul era oferit de succesul reuşit în 1961, în Cupa Balcanică, unde un 1-1 şi 3-0 administrat Fener-ului rotunjeau zestrea de puncte ce avea să facă din echipa de sub Tâmpa campioana primei ediţii. Cele mai recente încleştări braşoveano-turceşti datau din ediţiile 1971 şi 1972 ale aceleiaşi competiţii. Dacă în vara lui ’71 băieţii lui Nicolae Proca băteau pe Altay Izmir cu 3-0 şi făceau o remiză albă în Turcia, vara lui ’72 a însemnat înfrângeri duble contra echipei Goztepe Izmir, 0-1 la Braşov şi un umilitor 1-5 în deplasare.

Aşadar, statistic cel puţin, Steagu’ nu era deloc favorită în dubla cu Beşiktaş, mai ales că…

2. … era primul meci oficial în Europa după 8 ani şi 7 luni

Da, ştiu că mai devreme am scris că echipa a jucat în Cupa Balcanică în 1971 şi 1972, dar competiţia aceea se diluase mult faţă de primele două, hai maxim trei ediţii, la care participau cluburi vice-campioane sau chiar campioane din zona Balcanilor. Meciurile, ca importanţă, să zicem că aveau un statut semi-oficial şi de aceea am pus borna ultimei prezenţe europene „stegare” adevărate hăt în martie 1966, la meciul trei cu Espanyol Barcelona.

Şi pentru ca revenirea să fie specială, nu s-a jucat oricum, ci in nocturnă! Pentru mulţi „stegari” prezenţi pe gazonul lui „Ismet Inonu” la meciul tur, din 18 septembrie 1974, jocul la lumina reflectoarelor era o noutate. Practic, dintre jucătorii care au fost pe teren în ianuarie 1966, la meciul tur în nocturnă cu Espanyol, doar patru mai erau şi acum în echipă: Stere Adamache, Iuliu Jenei, Nicolae Pescaru şi Csaba Gyorffy. Hârlab, Ciugarin, Mateescu, Şerbănoiu, Gergely, Papuc, Iambor şi Miklos (ultimii doi intraţi pe parcurs) primeau botezul.

În această fotografie provenită din arhiva ziarului turc Milliyet se observă clar cum Jenei (nr.3), Gyorffy (nr.11), Pescaru şi Adamache (undeva mai în plan depărtat) au experienţă în a saluta publicul pe nocturnă.

Evident, Steagu’ nu avea experienţa europeană a Beşiktaş-ului. Bine, nu că turcii ar fi făcut mari eroisme prin Europa. Însă cele 5 titluri (plus două supercupe) le permisesră să iasă mai mult decât noi prin lume, chiar dacă doar un egal cu Real Madrid şi o victorie la limită cu Rapid Viena erau singurele rezultate cu care se puteau mândri. Ne bat 2-0, acesta fiind primul meci din istoria lor europeană în care înscriu două goluri.

1. „Şi pase, şi şuturi, şi goluri noi vrem…” sau o lecţie de matematică

La naiba, 2 octombrie ar trebui să fie o zi în care toţi „stegarii” tragem o beţie obscenă. Să întorci un 2-0 în cupele europene cu trei goluri marcate în ultimele patru minute nu e o chestie prea des întâlnită. Practic, orice top cu răsturnări dramatice de scor e doar o joacă de amatori dacă nu conţine meciul ăsta.

Şi totul a început cu golul lui Petru Cadar, din minutul 86. Şutul lui de pe la vreo 25 de metri scalpează un apărător turc şi mingea ia suficientă înălţime ca să treacă de Sabri Dino şi să scuture naibii odată plasa aia. Apoi…

Uneori, când n-ai ce face, îţi faci de lucru. Eu am ce face, nu-i bai. Treaba asta am descoperit-o acum mai mult timp şi abia aşteptam să se facă 2 octombrie ca să o împărtăşesc şi cu voi. Ştiţi cum se zice că cele mai mari comori sunt ascunse în văzul tuturor? Ei bine, cam aşa e şi cu ce urmează să vedeţi. Sunt sigur că secvenţele astea le-aţi urmărit de zeci de ori, dar acum vă invit şi să număraţi. Turcii se joacă de-a „dă-te dracu’ de-aici!” şi bubuie mingea care cum apucă. În cele din urmă unul dintre ei o bubuie până în careul lui Adamace. Sterică o prinde la piept, apoi o pune jos şi i-o pasează lui Ioan Nagy, care preia şi urcă puţin, apoi îi trimite în dreapta lui Hârlab. Acesta o dă din prima spre Cadar, aflat în apropierea cercului de la mijloc. Petrică urcă cu ea şi îl lansează pe Gyorffy, care a ţâşnit din stânga spre careul turcilor. Preluarea cu dreptul este impecabilă, mingea se lipeşte parcă de bocancul său. Are opţiunea unei pase pe culoar pentru Pescaru, aflat în stânga, însă îl observă pe Gergely în centru. Vecinul său din Secuime este luat un pic prin surprindere, însă reuşeşte din contre-pied să-i oprească mingea pentru şut lui Şerbănoiu, care venea lansat. Şi de la 19 metri ghiuleaua lui Şerbănoiu cu piciorul stâng are o singură destinaţie: vinclul. Număraţi-le mai jos, de la 2:27. Sunt şase pase consecutive, din careul nostru până în poarta Beşiktaş-ului, pe traseul Adamache-Nagy-Hârlab-Cadar-Gyorffy-Gergely-Şerbănoiu-delir.