Aşadar, am pierdut primul meci pe anul acesta, 1-2 cu Dinamo Bucureşti. C’est la vie, nici o problemă, „stegarii” arată că pot juca fotbal de calitate, numai că, dacă l-ar condimenta cu ceva mai mult tupeu, atunci ar fi o trupă cu adevărat beton armat.

Cum am pierdut meciul ăsta? Evident, ca orice suporter ce pendulează cu perseverenţă şi mult talent între dragoste şi nebunie, simt că am şi eu o parte de vină pentru această înfrângere. În primul rând pentru că n-am fost la meci, de parcă prezenţa mea acolo ar fi putut, conform teoriei lui Einstein, să „curbeze” cumva spaţiul şi timpul aducând astfel o victorie pentru noi. Cred că sunteţi şi voi din ăştia care aveţi senzaţia asta din când în când.

Dar, cum diferenţa dintre dragoste şi nebunie e uneori insesizabilă, ar mai fi un motiv pentru care am pierdut! Eu, maică-mea, taică-miu, am văzut meciul din aceeaşi cameră! Când s-a făcut 1-0, maică-mea era la bucătărie, eu cu taică-miu în sufragerie, living sau cum naibat i-o spune. Apoi, a veni şi maică-mea. S-a făcut 1-1. Coincidenţă? Posibil… Începe repriza a doua şi scorul devine 1-2. No, acum era bai mare. Dă-i şi schimbă algoritmul. Taică-meu se duce să fumeze o ţigară, rămân în cameră doar eu şi maică-mea. Nu se întâmplă nimic. Apoi, iese taică-miu de la ţigară, intră maică-mea. Un fel de schimbare post pe post. Refăceam cumva algoritmul primei jumătăţi de oră din meci. DAR! Algoritmul nu era complet. Nu mai aveam pe mine chiloţii din prima repriză, că am făcut duş la pauză. Dăi cu remuşcări că cine păcatu’ m-o pus să fac duş la pauză? Cu sau fără chiloţii din prima jumătate de oră, avem o ocazie. Hai că poate, poate… Poate etapa viitoare, cum s-a refăcut trio-ul în sufragerie, cum era să luăm golul trei pe un contraatac. C’est la vie, bine că nu m-am şi bărbierit la pauză.

Nu ştiu ce credeţi voi, dar dacă aş fi un complet de judecată, prima variantă, aia cu teoria lui Einstein, mi s-ar părea mai raţională. Până una-alta, ne vedem la meci sâmbătă, presimt o ploaie de goluri.