Drumul „stegarilor” | Într-o viaţă anterioară

Nu se aude nimic şi văd prea puţine. Mii de umbre trec pe lângă mine, unele mă îmbrăţişează, altele chiar mă sărută pe obraz. Deschid ochii şi sunt undeva în iarbă, o pajişte imensă de-un verde crud. Văd paşii umbrelor şi aud un ţiuit neîncetat în cap. „Hai sus!”… disting prin valul vâjeitor care goneşte prin mintea mea. „Sus?”, mă întreb fără să mă audă nimeni. Desigur, doar sunt atât de aproape de iarbă, înseamnă că sunt jos. Dar îmi place aici jos, mă simt bine, liber, parcă niciodată nu m-am simţit mai singur decât acum. Dar este o singurătate atipică, orice aş face, orice aş zice, orice aş striga, nimeni nu m-ar judeca. N-au timp! Toţi ceilalţi sunt şi ei… singuri. Suntem singuri împreună…

N-aş vrea să mă mai ridic vreodată, pentru că niciodată n-am cunoscut acest sentiment şi îmi este frică că nu-l voi mai regăsi. Mai miros o dată iarba proaspătă. Mmm, daaa, asta e… Deci aşa miroase fericirea? Mă întorc pe spate şi-mi pun palma stângă pe inimă. Vreau să simt bătăile ei, să mă conving nu e totul doar un vis. Ce ritm nebun are, parcă ar striga „Steagu’ ! Steagu’ !” Cu cealaltă palmă îmi ating obrazul drept. Arde! Îi simt focul apoi, uşor, îmi cobor palma răcorind-o în iarba amurgului de vară prahovean. Cu privirea am fixat norii de pe cer, nori „pufoşi”, de-un alb ca laptele. Unul îmi pare că seamănă cu portarul nostru, Clipa, la fel de alungit precum Gicu atunci când a respins şutul lui Negrilă. Schiţez un zâmbet, îmi dau seamă că nu-i decât o frântură a copilăriei în care construiam cu ochii castele în cer. Dar ce este acest fotbal dacă nu un joc al copilăriei în care toţi putem fi eroi? Eroi a căror inimă aparţine pentru totdeauna domniţei din castel…

Pământul tremură sub mine din cauza dansului umbrelor din juru-mi. Sunt atât de aproape de el că-i pot auzi firele de iarbă foşnind cu şoapta îndrăgostiţilor. Nu-mi dau seama dacă şoaptele ierbii sunt cele care îmi mângâie urechile sau dacă încă aud foşnetul plasei când mingea lui Naghi a luat-o în braţe…

Lăsaţi-mă aici, lăsaţi-mă în lumea mea…

La finalul meciului, cei peste 1000 de suporteri braşoveni aflaţi în tribunele stadionului din Plopeni invadează terenul, dărâmând în drumul lor spre gazon şi tribuna oficială a arenei.

Pe 13 iunie 1979, Steagul Roşu Braşov înfrunta în sferturile Cupei României Universitatea Craiova, deţinătoarea trofeului. "Stegarii", aflaţi în Divizia B, porneau cu şansa a doua, însă ţin piept echipei craiovene şi după 120 de minute scorul a fost egal, 0-0. Au urmat apoi dramaticele penalty-uri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Până la finala Cupei României Timişoreana de la Braşov, din 25 mai, La Stegaru’ îţi prezintă drumul „stegarilor” spre idealul atâtor şi atâtor generaţii de braşoveni: Cupa României!

Tu, înscrie-te pe Drumul Mingii şi pe 25 mai poţi fi gazonul stadionului „Silviu Ploeşteanu” din Braşov dând lovitura de începere a finalei Cupei!

Hai să vorbim

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s