Doctorul Taus şi istoria contemporană

Ca un braşovean bătrân şi nostalgic ce mă aflu, apreciez orice sursă de informaţie pentru reconstituirea unei istorii a oraşului meu, dar şi pentru actualizarea şi completarea propriilor amintiri.

De aceea, cartea doctorului Laurian Taus[1] este pentru mine un important izvor de informaţii, dar, mai mult decât atât, un prilej de a revedea oameni pe care i-am cunoscut odată, de a rememora evenimente, dintre care la unele am participat personal, de a revedea locuri aşa cum erau ele pe vremuri.

Yolanda Balaş, prefaţatoarea volumului, l-a cunoscut pe autorul memoriilor ca atlet, coleg de lot naţional. Eu l-am cunoscut ca prieten al tatălui meu, dar şi ca medic pentru sportivi, şef al Policlinicii specializate de pe Brâncoveanu. Eram elev de-a cincia, cred, când tăticul meu m-a dus acolo să afle de ce nu rezist la mers pe jos pe distanţe rezonabile. M-am pomenit scutit de sport, ceea ce m-a bucurat, pentru că nu prea făceam faţă la orele doamnei profesoare Hulubei, dar, în loc de cele două ore de „Hulubei” m-am pomenit legat de mâini şi de picioare cu obligaţia de a frecventa orele de gimnastică medicală de la sus-menţionata policlinică, unde nu primeam note, dar era şi mai greu decât la Şcoala 5. Rezultatul? Platfus-neplatfus, am dobândit o foarte bună rezistenţă, ba chiar plăcere, pentru mersul pe jos, apoi pe bicicletă. Lucru pentru care o să-i fiu întotdeauna recunoscător doctorului Laurian Taus.

Încă de la acea vârstă, ba chiar mai dinainte, eram suporter al echipei de fotbal de la colţul străzii: Steagu Roşu. Nu mergeam niciodată la meci, tata nu era mare iubitor al fotbalului, dar ascultam cu inima la gură transmisiile la radio, apoi ieşeam la poartă (strada Mihai Viteazu nr. 4) şi întrebam pe toţi suporterii cât a fost scorul, cu toate că îl ştiam de la radio. Dar şi mie, si celor întrebaţi, ne făcea plăcere să-l spunem şi să-l auzim (binenţeles, când bătea Steagu. Altfel …). Iar în timpul transmisiilor, numele care mi-a atras mereu atenţia a fost acela al doctorului echipei, mai ales că îl cunoşteam personal şi aveam un motiv să mă laud cu asta printre copiii de vârsta mea.

După ce am scăpat de mersul (de multe ori, pe jos) din Mihai Viteazu până pe Brâncoveanu, notele la Educaţie Fizică nu au fost mai mari, dar eu învăţasem că nu e cazul să mă feresc de efortul fizic. Poate mi-a prins bine când, profesor debutant, făceam naveta la câteva zeci de kilometri şi de la tren la şcoală nu aveam mijloc de transport public, iar mersul pe jos sau cu bicicleta era singura soluţie. Nu sunt sigur dacă atunci m-am gândit la doctorul Taus, dar acum îmi dau seama că ar fi trebuit s-o fac.

Licean, la Meşotă, cu cine am devenit coleg de clasă? Cu … viitorul doctor Laurian Taus. Da, e nepotul seniorului, azi medic ortoped la Judeţean. Deci a continuat tradiţia familiei, chiar dacă, la un moment dat, acum vreo 25 de ani, l-am întâlnit în cabinetul ORL de la Militar …

De mai bine de 30 de ani, drumurile vieţii şi repartiţia guvernamentală m-au alungat din Braşov. Nu m-am înstrăinat, doar m-am îndepărtat. Am ţinut, însă, aproape cu tot ce se întâmplă „acasă” şi am continuat să ţin cu Steagu. Cu alte cuvinte, am continuat să fiu braşovean, chiar dacă pe actul meu de identitate scrie altceva. Şi atunci, cum să nu mă entuziasmez la lectura memoriilor unui vechi braşovean pur-sânge, un om care a făcut pentru oraşul lui atât de mult şi care e respectat, cu recunoştinţă, nu numai de foarte multe generaţii de sportivi şi suporteri, dar şi de oameni care i-au trecut „prin mână”, ca pacienţi, sau, pur şi simplu, de concetăţeni care nu au avut nevoia sau ocazia de a-l cunoaşte, dar au auzit de atâtea ori pronunţându-se numele lui.

Volumul pe care îl ţin în mână este o adevărată enciclopedie sportivă, scrisă într-un stil sobru, de om de ştiinţă, argumentat cu imagini-adevărate documente istorice sau documentare. Este structurat în trei capitole:

I. Activitatea sportivă, pagini în care regăsim nu numai evenimente din viaţa tânărului atlet şi schior Laurian Taus, cât şi evenimente istorice uitate sau nepovestite până acum. Sincer să fiu, eu nu ştiam că prietenul lui tăticu fusese, până să-l cunosc eu, un mare sportiv. Activitatea lui în acest domeniu este anterioară momentului când am deschis eu ochii spre lume. Dar locurile din Braşov pe care le descrie sunt acelea pe care mi le amintesc şi eu, iar multe din ele încă nu şi-au schimbat înfăţişarea. A, încă ceva: alături de sportivul de mare performanţă care semnează textul, în paginile cărţii evoluează o adevărată pleiadă de campioni legendari, nume care pentru cei sub 40 de ani nu spun nimic, dar pentru cei din generaţia mea sunt adevăraţi idoli. Şi, să fiu iertat, era vremea când pentru un campionat câştigătorul primea o diplomă şi o cutie de bomboane, nu un cec cu multe zerouri.
II. Activitatea profesională, un capitol de care eu nu sunt deloc străin, aşa cum am spus, mai ales că autorul menţionează undeva serviciul de Gimnastică medicală de la Policlinica pentru sportivi. Aici am regăsit multe lucruri pe care le ştiam, ceea ce mi-a făcut plăcere, dar am aflat şi un episod de care eram complet străin: al XV-lea Congres al Grupului Latin de Medicină Sportivă. Ţinut la Braşov, în 1985, a fost trecut sub tăcere într-o vreme când se vorbea peste tot de alte congrese, pe care lumea le înjura printre dinţi, dar le cunoştea de-a fir-a-păr, că aşa trebuia. Trebuie menţionată şi latura documentară a capitolului, dedicată activităţii peste hotare, în care se găsesc şi referiri la locuri exotice.
1. III. F. C. Braşov, echipa de fotbal a Braşovului, a cărei istorie se confundă, din 1960, cu biografia doctorului Taus. Autorul inserează, pe lângă istorisirea activităţii şi performanţelor echipei, o serie de fotografii realizate pe terenul de joc. Se perindă, în aceste poze, zeci şi zeci de figuri, de la fotbalişti la antrenori şi preşedinţi de club. Două nume apar, însă, în majoritatea imaginilor: Laurian Taus şi Nicolae Pescaru. Adevărate simboluri ale clubului „stegar”.

Aş mai remarca ceva: în 1960, primul secretar de partid al Braşovului, cine o fi fost acela, i-a dat ordin doctorului Taus să se ocupe, peste program, de echipa de fotbal. A fost, fără discuţie, un abuz de putere, dar eu văd aici şi altceva: primul om al regiunii Braşov era preocupat de binele echipei de fotbal Steagu Roşu. Mă întreb cât de mult îi mai doare sufletul pe actualii primi, oricum s-ar numi funcţia lor, de mişcarea sportivă şi cât de mult se implică personal, nu cu bannere sau plăcuţe, pentru asigurarea binelui echipelor …

Volumul se încheie, ca o lucrare ştiinţifică, cu un scurt C.V. al personajului principal, adică un rezumat şi o concluzie, în trei pagini, al întregii cărţi.

De obicei, la o cronică de întâmpinare, cronicarul recomandă lectura cărţii, folosindu-se de argumentele aduse de autor. Eu nu cred că e nevoie de recomandarea asta; sper, doar, că toţi cei interesaţi vor putea achiziţiona volumul. Sunt sigur că tirajul, oricât ar fi de bogat, e prea mic.

Închei prin a-i mulţumi doctorului Laurian Taus (adaug şi „senior”, spre a-l deosebi de prietenul meu, pe care îl numeam „Maître”) pentru că şi-a publicat memoriile, îi mulţumesc pentru dedicaţia de pe exemplarul meu, şi îi rămân recunoscător lui Răzvan Dobrică pentru că mi-a adus în casa din Teleorman o bucăţică de Braşov.